„Nelegiuitul este pedepsit prin însăși nelegiuirea sa” - o discuție filosofică

Autor: Daniel Rusu - luni, 30 august 2021, 2054 vizualizari

 

            Am pornit această discuție filosofică legat de faptă și pedeapsă împreună cu Raluca, soția mea, de la ideea că societatea în care trăim nu este una dreaptă, nu a fost niciodată și nici nu dă semne că ar adera prea curând la valori morale ridicate. Sunt numeroase scrieri, unele religioase, altele juridice sau filosofice care îndeamnă omul la dreptate, corectitudine, onoare, la adoptarea unui set de principii și virtuți menite să îi înalțe spiritul, să îl facă demn sau, cum ar spune parapsihologia, să îi ridice frecvența. Dar, citind istoria și experimentând viața, putem trage concluzia că în timp ce o parte a oamenilor încearcă să trăiască drept și aspiră la integritate, o altă parte face exact opusul. Acest opus este definit prin termenul „Nelegiuire” și adună sub umbrela sa orice faptă care contravine legilor juridice sau perceptelor morale. Pentru a combate aceste comportamente, diferite societăți pe parcursul timpului au stabilit metode de pedeapsă considerând că a face o nelegiuire este o alegere conștientă a celui în cauză și considerând că acesta, comițând fapta, a luat ceva ce nu i se cuvine și pentru asta trebuie să plătească. Bineînțeles că imaginația omului nu are limite când vine vorba despre metodele de pedepsire a unei alte ființe. Muzeele torturilor din diferite orașe ale Europei oferă niște bune exemple în acest sens. Dar revenind la subiect, nelegiuirea, odată comisă, pornește în sufletul celor din jur o dorință de dreptate și de răzbunare, aprinde în aceștia o nevoie de pedepsire a nelegiuitului și generează o frustrare profundă când nelegiuitul scapă basma-curată.

            Această dorință de răzbunare, de dreptate, de pedepsire a celui care greșește ajunge să îi macine atât de mult pe cei care respectă virtuțile și dreptatea încât nimic din ceea ce fac ei nu le mai aduce liniște. Această nevoie le tulbură starea de pace interioară și le distrage atenția de la ceea ce este cu adevărat relevant pentru ei. Focusul lor se mută pe găsirea vinovaților și pedepsirea acestora. Suferința generată de dorința de răzbunare este precum o otravă pe care o bem noi în speranța că va muri celălalt.

            Expresia „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” care a fost lege timp de mii de ani este cea mai elocventă din acest punct de vedere. Milenii de-a rândul focusul nostru ca specie a fost pe dezvoltarea unui sistem de pedeapsă cât mai bine pus la punct pentru a prinde și pedepsi nelegiuiții. Bineînțeles, în paralel s-au dezvoltat noi și noi modalități de a nelegiui. Modalitatea legală modernă de a pedepsi nelegiuirile (și anume încarcerarea) nu duce la îndreptarea comportamentului și nici la reducerea frecvenței cu care se produce. Putem vedea acest lucru studiind fenomenul infracțional din SUA care deține recordul pentru cel mai mare procent de prizonieri raportat la numărul de locuitori. Este evident astfel faptul că pedeapsa nu duce la reducerea nelegiuirii ci are ca scop satisfacerea nevoii de răzbunare a celor păgubiți sau afectați de aceasta.

            Chiar de la începuturile gândirii filosofice, numeroase școli au încercat pe parcursul vremii să răspundă la întrebarea „De ce comit oamenii astfel de fapte?”. Răspunsul la care s-a ajuns de fiecare dată a fost „din lipsă de cunoaștere și din suferință”. Acest lucru însă nu a fost pe deplin cunoscut și pus în practică până în secolul trecut cu apariția psihologiei ca ramură a științei când a început să se studieze comportamentul uman și modalitatea de control a acestuia. Tot de atunci am început să înțelegem că povestea unei fapte nu începe atunci când ea este comisă ci cu mult timp înainte. Crimele, nelegiuirile, furtul, violența, minciuna, trădarea, violul sunt niște comportamente care apar doar atunci când anumite condiții se îndeplinesc, când cei care le săvârșesc ating un anumit nivel de distres astfel încât să li se aprindă anumite beculețe. Modelul propus odată cu dezvoltarea paradigmei cognitiv-comportamentale (Ellis&Beck) este cel stres+vulnerabilitate care ne spune că, în momentul în care factorii exteriori, situaționali crează condiții de stres peste nivelul rezilienței încep să ni se activeze vulnerabilitățile dobândite pe tot parcursul vieții. Aceste situații sunt cele în care gândurile noastre devin iraționale, emoțiile pe care le simțim sunt disfuncționale și comportamentele pe care le avem sunt dezadaptative. În alte cuvinte, atunci când situația devine stresantă intrăm pe niște tipare de gândire, emoționale și comportamentale care ne fac să deviem de la principii și virtuți. Și cu cât avem mai multe vulnerabilități sau acestea sunt mai adânci și mai profunde, cu atât mai deviant este comportamentul. De asemenea, factorul de stres (cel care declanșază nevroza) este extrem de importnat. Vi s-a întâmplat de exemplu să cunoașteți oameni calmi, la locul lor și la un moment dat, aproape fără niciun sens să le „sară lanțul”? Ei în acel moment, ceva le-a declanșat o vulnerabilitate, a generat un proces în interior și ceea ce vedem noi este doar rezultatul unui proces. Câți avem oare în acel moment înțelepciunea de a înțelege că acest om a avut un trecut care l-a predispus ca în aceste condiții să se comporte ca și cum ar fi în pericol. Iar trecutul pe care l-am avut a fost mult prea puțin în controlul nostru, mai ales primii 10-15 ani.

            Înțelegerea acestui principiu va produce o schimbare în felul în care societatea umană abordează nelegiuirile. Această schimbare se poate vedea deja studiind fenomenul infracțional din țările nordice de această dată. În Norvegia sau Danemarca de exemplu resursele sistemului de corecție se concentrează pe vindecarea problemelor emoționale și a traumelor celor încarcerați, mai mult decât pe pedepsirea acestora. Principiul de bază este că, odată ce se reduce nivelul de vulnerabilitate a persoanei și se îndepărtează condițiile de stres exterioare, scade riscul de apariție a comportamentelor deviante, ilegale sau imorale.

            Cum se traduce acest lucru în viața noastră și cum putem aplica acest principiu pentru a putea să domolim dorința de răzbunare, de dreptate sau de pedeapsă a celor care ne greșesc?

            Păi în primul rând este nevoie să ieșim din rolul de victimă a nelegiuirii și să lăsăm pentru un moment suferința noastră deoparte. Nu o negăm, nu o excludem ci ne detașăm de ea pentru a putea vedea și alte lucruri care se petrec în această dinamică. Apoi ne punem întrebarea: Ce a simțit acest om în momentul în care mi-a făcut rău? Ce l-a determinat să facă asta?

            Odată ce am identificat posibilele emoții și gânduri ale persoanei, putem constata că nimeni nu face rău din prea mult bine pe care îl simte. În spatele unui comportament imoral stă întotdeauna o suferință pe care făptașul o simte, iar fapta sa este expresia neputinței și dovada eșecului în a gestiona situația într-un mod virtuos.

            Astfel cineva care minte suferă pentru că nu poate rosti adevărul, îi este rușine de el sau de faptele lui și atunci are nevoie să deformeze felul în care alții îl percep pentru a putea să fie acceptat. Minciuna este astfel dovada zbuciumului său interior iar fapta în sine îl condamnă la suferință.

            Cel care fură suferă de iluzia lipsei. Simte că nu are suficient și este dispus să își riște libertatea pentru a acoperi acea nevoie. Și după cum ați observat, nici un hoț nu este mulțumit cu doar o singură pradă ci continuă acest comportament chinuit de senzația de lipsă și de nevoie. Pe de altă parte, acesta se consideră insuficient de capabil să se descurce în mod cinstit.

            În aceeași situație este cel care trișează; acesta este chinuit de sentimentul că nu este suficient de bun ca să câștige respectând șansele egale ale fiecăruia.

            Cel care lovește sau agresează suferă de neputință. Astfel simte nevoia de a se impune cu forța.

            Cel care violează este chinuit de dorința de a domina și a lua cu forța pentru că nu simte că ar putea și nu ar merita vreodată să primească iubire, căldură și mângâiere de bunăvoie.

            Faptele pe care noi le observăm din exterior sunt rezultatul unui proces îndelungat prin care acel om a ajuns să fie chinuit de gânduri și frici ilogice sau iraționale. Este mucegaiul care a ieșit la suprafață după un lung și adânc proces de putrezire interioară psihică și emoțională. Nelegiuirea este dovada neputinței și a suferinței acelei persoane și odată săvârșită îl adâncește pe om în suferință.

            Înțelegerea motivului pentru care un om a săvârșit nelegiuirea nu îi scuză comportamentul și nici nu îl justifică. Nu acesta este scopul. Ci domolește în noi dorința profundă de pedepsire și de răzbunare. Fapta săvârșită este rezultatul suferinței pe care acesta o simte, este finalul unui proces, nu începutul acestuia.

            Această schimbare de paradigmă în felul în care privim nelegiuirile ne va permite să înțelegem mai bine suferința umană, să îndreptăm resursele către prevenție, să preîntâmpinăm agravarea situațiilor persoanelor pentru a nu dezvolta astfel de vulnerabilități care să declanșeze aceste comportamente.

            Cu toții avem astfel de vulnerabilități din copilărie, cu toții am suferit la un moment dat chiar dacă unii mai mult, alții mai puțin. Cu toții ne-am simțit trădați, insuficient de buni, mici și neputincioși, cu toții am simțit că suntem abandonați, că suntem în pericol, că nu suntem validați sau înțeleși.

            Cu toții ne-am simțit adeseori singuri cu suferința noastră. Cu toții avem probleme psiho-emoționale care s-ar putea ca la un moment dat să degenereze, atunci când furtuna stresului devine prea intensă.

            Înțelegând acest lucru, putem să ne ocupăm parcă acum mai mult decât oricând în istoria omului modern de propria noastră vindecare. Să apelăm la sutele de forme de terapie care s-au dezvoltat și la care avem acces în această perioadă de libertate și deschidere, să ne susținem reciproc în acest proces, să îi încurajăm pe cei de lângă noi să vorbească deschis cu cineva despre ceea ce îi frământă.

            Singura modalitate prin care nelegiuirile se vor reduce este prevenția prin însănătoșirea psiho-emoțională a societății.

            Înțelegerea faptului că nelegiuirea este un efect și nu o cauză ne va ajuta să ne detașăm de suferința provocată de dorința de răzbunare și să ne aducem contribuția la evoluție, fiecare, măcar în viața lui personală.

Lector.dr.ing. Daniel Rusu, Consilier de dezvoltate personală și Consilier de Orientare în Carieră 

https://danielrusucoaching.wixsite.com/danielrusu

https://www.facebook.com/danielrusucoaching

 

Credit photo: Febiyan



Copyright
Toate materialele conţinute de acest website - http://www.astrocafe.ro - sunt proprietatea acestuia si sunt protejate de Legea nr. 8/1996 pentru protecţia drepturilor de autor şi a legilor cu privire la mărci şi proprietate intelectuală. Detalii...

Astro Shop

Cele mai noi articole