Cât de trufași suntem!
Ce înfumurare să cred că aș avea vreun mare preț! Că s-ar întuneca cerul în urma mea, măcar de-o clipă, dacă aș pleca. C-ar lăcrima vântul prin jgheaburile casei, suspinând neomeneste, c-ar cădea frunzele, înadins, amintindu-și zâmbetul cu care le mângâiam. Dar nu-i așa. Poate s-ar fi întâmplat de-o lacrimă de-aș fi avut credință cât un bob de muștar. Dar n-am! Tu ai?
Ce înfumurare să cred că sunt mai valoroasă decât o muscă pe care o alungi din calea ta, neștiind care-i e rostul, mai importantă decât un păianjen pe care-l palmuiesti, crezând că-ți murdărește sfințenia locului. Cine-i un sfânt? Dacă nu aș fi atât de înfumurată, aș accepta că nu cântăresc nimic fără ele și nici ele nu ar există fără mine. Nici mai bine, nici mai rău. Doar am fi. Și ar fi loc destul.
Cât de trufași suntem, crezând că ne aparține lumea aceasta, cu toată suflarea ei! De ce ne-ar aparține? Ce vrednicie zace-n noi? Ne vânam între noi, ne urăm, condamnăm, judecăm, ne stoarcem de energie și bunuri, ucidem cu fapta, gândul, cuvântul tot ce nu înțelegem, ce nu cuprindem cu mintea și, mai rău, cu sufletul...
Ne credem stăpâni. Ne vrem stăpâni și asta-i și mai rău. Ce stăpânim, de fapt? Sorbim lumina și puterea celor din jur, cât se poate, cât ne folosește, crezând că e în dreptul nostru, deși n-ar trebui să cerem nimic, în afară de ceea ce primim ca mărinimie voluntară.
Pentru fiecare îmbucătura primită, pentru fiecare picătură de apă, pentru fiecare mâna întinsă, ar trebui să-i binecuvântăm o viață. Pentru numai o clipă. Ruptă din timpul lor, din sufletul lor. Altminteri, crezând că ni se cuvine, cu ce suntem mai diferiți decât un virus?
Nimeni nu ne e dator și nimic nu ne aparține. Doar ne completăm.
Două mii de ani mai târziu și tot pe Barabas l-am salva. Suntem nimic fără iubire. Tot ce se întâmplă, acum, e în afara iubirii. Așa a fost mereu. Și din bezna asta, nu piatră va face gaură pentru a intră lumina, ci iubirea.
Când vom ceda, măcar în gând, o respirație pentru un altul ca noi, ne vom fi învățat lecția iubirii.
Când vom spune, fără să cumpanim prea mult, ca tălharul pe cruce, eu sunt vinovat, tu n-ai greșit cu nimic!- și vei lăcrima până-n miezul ființei de durerea celuilalt, abia atunci nu va mai fi suferință.
Iubiți! Nu cât știu eu, că eu nu știu nimic, cât știți voi. Iubiți cât pentru o primăvară cu râsete de prunci!
Adriana Zapa Strit
https://www.facebook.com/adriana.zapa.79
Sursa imagine https://www.dreamencyclopedia.net/haughtiness