De ce a plecat... in sfarsit

Sunt uimita si inspirata de incredibila putere si determinare a femeilor care gasesc curajul sa plece si sa lase in urma ceea ce nu le mai serveste. Poate fi vorba despre o vecina, o prietena, o profesoara, o colega, chiar o sora sau o mama.

Suntem martorii chinului si tristetii lor si ne intrebam de ce mai stau, insa in acelasi timp, stim ca nu le putem forta sa plece. Doar speram ca, intr-o buna zi, vor vedea cu proprii ochi infinitul potential si le vom incuraja sa isi gaseasca fericirea. 

Indiferent ca e un simplu job, un oras sau pur si simplu o viata care nu le implineste sau le tine pe loc, momentul in care realizeaza potentialul lor si propria valoare, este mult mai puternic decat orice altceva le-am putea spune noi. Este de nepretuit.

Daca v-ati pus intrebari cu privire la propria situatie, daca este timpul sa plecati, ganditi-va la ce determina o femeie ca in final sa plece si intrebati-va daca oricare dintre umatoarele afirmatii este adevarata pentru voi.

De ce a stat

Candva, era fericita acolo unde era. Existau posibilitati infinite – iubirea pe care o impartaseau era profunda si puternica – iar ea era disperata sa reaprinda aceasta iubire.

La inceput, totul era minunat si plin de bucurie, in timp ce ei explorau si descopereau lucruri noi impreuna, iar ea invata atat de multe despre ea insasi.

Isi amintea cat de mult se distrau si cat de implinita se simtea. El era tot ce ea a crezut ca isi putea dori vreodata.

Prietenii si familia ei obisnuiau sa comenteze cat de fericita era ea, ca si cum ar fi fost invidiosi – toti isi doreau sa fie in locul ei (sau asta credea ea).

Cand lucurile au inceput sa se schimbe, iar sentimentele sa se dilueze, ea a inceput sa se intrebe unde a gresit. Si tot spera ca acestea vor reveni, mai puternice ca la inceput.

Era suparata pe sine, de parca ar fi fost cumva de vina. Simtea ca stand acolo isi arata astfel devotamentul si se temea ca ar putea pleca prea curand, iar ca apoi va regreta.

A asteptat ca lucurile sa se imbunatateasca. A ramas optimista, in ideea in care lucrurile se vor schimba.

S-a intrebat de multe ori daca nu cumva ar trebui sa plece. Acela era primul semn ca ar trebui sa o faca.

In schimb, ea tot cauta semne si motive pentru care sa ramana. Si uneori, cand se uita cu mare, mare atentie, le gasea.

Intr-un fel, stia ca se multumeste cu putin, insa inca se mai intreba daca ar putea exista ceva mai bun.

Pe langa toate astea, nu era ingrozitor si inca mai erau cateva lucruri bune. Isi gasea justificare prin faptul ca altii, cu siguranta, au trecut prin mai rau.

Simtea o oarecare siguranta in faptul ca deja stia la ce sa se astepte, ca si cum stand intr-o zona de confort i-ar fi adus fericirea. Insa nu s-a intamplat asa.

A avut la indemana multe cai de a rationaliza de ce ar trebui sa ramana.

Era speriata de relatia la care renunta si ingrijorata despre tot ce avea sa piarda, daca pleca.

Insa nu luase in considerare toate costurile faptului ca ramanea acolo.

A inceput sa descopere curajul si puterea pe care stia ca le avea in ea dintotdeauna. A calculat riscurile.

Acum...era obosita. Se simtea infranta. Avea resentimente. Isi cedase puterea si fericirea si stia ca deja era un caz pierdut.

A vorbit cu prietenii ei si si-a construit un trib in jurul ei, iar acestia au sprijinit-o, ca intotdeauna.

Si-a adus aminte de potentialul pe care il are si cum alegerea de a sta o ranea.

A lasat in urma sentimentul de vinovatie si reprosurile ca ar fi facut ceva gresit. Pentru ca nu era cazul.

In sfarsit, ii ajunsese. Realizase ca toate acestea nu ii mai serveau la nimic. O intristau, o raneau si o frustrau.

A tot dat, pana cand nu mai era nimic de dat. Isi dorea sa zambeasca si sa rada din nou, ca la inceput.

Stia ca plecarea ei este inevitabila, insa nu stia cand o va afce. Si nu stia cum. Insa era constienta ca trage de timp. Si se intreba ce anume astepta.

Iar in final, a plecat. Tristetea era prea puternica, stresul coplesitor, iar durerea o inconjura.

Era momentul sa mearga mai departe si gasise puterea sa o faca. A realizat ca singurul lucru care o tinea pe loc era chiar ea insasi.

Era ingrozita de consecinte. Cum s-ar fi descurcat? Cine ar fi fost ea fara acea parte din viata ei, de care s-a agatat atat de mult?

S-a ridicat, a gasit curajul si a crezut din nou in ea. Stia ca este puternica, stia ca va supravietui.

S-a gandit la cine era inainte de a ceda in asemenea hal, la cat de minunata si implinita era. S-a gandit la cum traise fara frica, simtind bucurie si pasiune. Si a gasit inspiratie in toate acestea.

Dupa ce a mers pana la capat, totul se simtea ca o gura de aer proaspat. Si a zambit din nou, exact asa cum stia ca o va face.

A supravietuit si si-a demonstrat taria – nimanui altcuiva decat siesi. A devenit constienta de cat de multe a sacrificat si cat de nefericita a fost.

Viata a inceput sa infloreasca in fata ei si fericirea a inceput sa o urmareasca. Nu avea nevoie sa o caute cu disperare, cum credea ca avea de facut.

Fericirea a gasit-o pe ea

Inca mai pastreaza amintirile fericite, insa s-a hotarat ca merita sa fie fericita neconditionat. Ea a decis ca viata ei merita binecuvantare pura si ca nu avea de ce sa-si mai calculeze fiecare decizie luata.

Pentru toate femeile minunate din lume...fie sa va gasiti puterea si curajul de a trai o viata plina de bucuria pe care o meritati si, in sfarsit, sa puteti respira acea gura de aer proaspat.

Jodie Hebbard

Sursa: http://www.elephantjournal.com

Traducere: Alice Danila