Să (ne) creștem copiii pe verticala Vieții, nu pe orizontală...

Autor: Roxana Alexe - marti, 23 martie 2021, 8492 vizualizari

În primul rând este valabil pentru noi, însă șansa cea mai mare, ei - copiii noștri - o au. Au nevoie de ancore puternice reprezentate de valorile fundamentale ale vieții, care să îi forțeze să se înalțe pe verticala acestui Univers, să crească drept în înălțime și nu numai în întindere, precum o iederă pe gardul unei grădini. În calitatea lor de mesaje vii ale unor vremuri pe care noi nu le vom mai prinde (Neil Postman), copiii noștri au nevoie de o linie - fie ea imaginară – verticală, care să-i susțină și să-i sprijine să se înalțe către cer (măcar până la cerul din ei!). O linie care nu are legătură numai cu lumea materială...

În al doilea rând, pentru că a venit vremea să rupem acel model ce se dovedește cu fiecare zi din ce în ce mai nefuncțional, un model în care era primordial și imperios necesar să fie acoperit, în primul rând, planul material, pe principiul vieții desfășurate aici și acum, într-o structură singulară, definită. A venit vremea să dizolvăm acel model prin care să le oferim lor ”tot ceea ce noi nu am avut”, obișnuiți fiind să credem că viața se rezumă la câteva obiective și rezoluții, organizate în domenii clare, cu termene limită - cărora le zicem nevoi și care, odată acoperite sau rezolvate sunt automat trecute la capitolul împlinire.

În cel de-al treilea rând, pentru că am uitat prea repede că da, este adevărat, noi nu am avut prea multe, însă în locul acelor multor lipsuri din lumea materială, aveam ”câteva” valori fundamentale, acum trecute prea ușor la capitolul și altele....

Și nu în ultimul rând, a sosit vremea să ne hrănim copiii cu experiențe și nu cu destinații, cu  bunăstare - nu cu avere, cu cămine - nu cu case, cu emoții, sentimente și simțire - nu cu numere de conturi, cu simplitate – nu cu vanitate! Iar pentru noi - adulții responsabili cu creșterea lor - este obligatoriu să ne reamintim că ceea ce hrănește cu adevărat foamea de sens – sunt legăturile cu emoțiile, iubirea, divinitatea, simțirea, dăruirea, apartenența. Toate acestea sunt valori ce își au rădăcini și în planul de aici, dar mai ales în toate celelalte planuri, fiind sunt singurele ancore care transcend toate planurile acestui Univers. Iubirea, dăruirea, ideea de divinitate, încrederea într-o formă de inteligență superioară materiei (fie el Dumnezeu, sau oricare alt zeu al acestui Univers, Sinele Suprem/Universal, etc.) sunt de fapt singurele care transcend timpul și locul, punând bazele pe care putem defini cu adevărat noțiunea de Viață. Sunt singura hrană organică ce hrănește viața.

Pe zi ce trece vedem cum copiii noștri strigă disperați de foame. O foame născută din lipsa unui sens al vieții lor, al unei direcții, din lipsa sentimentul apartenenței la o comunitate, sau din absența unui fundament solid al existenței. Ei strigă din ce în ce mai tare după ajutor. Iar noi, părinții lor, suntem atât de surzi și de orbi, atât de ocupați cu jocurile iluzorii ale minților noastre, încât aproape nici nu-i mai auzim. Și dacă, din când în când, strigătele lor reușesc să ne întrerupă rutina și să ne dea peste cap planurile atât de bine puse la punct (pentru următorii 20 de ani, sîc!), repet, dacă mai avem șansa de a nu fi surzi pentru eternitate, ieșim sporadic din întunecimea orbirii și a surzeniei în care locuim pentru a-i judeca, pentru a le cumpăra durerea, sau, și mai grav, pentru a-i mitui să tacă, în timp ce le explicăm nimicuri tehnice în milioane de cuvinte. Le dăm sfaturi sterile care nu se mai armonizează cu realitatea și uităm prea des și prea repede că ceea ce își vor aminti de fapt sunt vibrațiile unor stări, sentimente și emoții. Spun acest lucru din propria experiență venită dintr-o copilărie pe care cred că am trăit-o toți cei adulți azi (și pe care unii o trăim încă!), o copilărie care, în unele cazuri, este definitorie pentru locul în care ne aflăm.

Si nu, acesta nu este un mesaj despre cât de bine era înainte, nu este un mesaj despre cât de perfect ne-au crescut părinții noștri, ci este un mesaj despre cât de ușor am aruncat la gunoi totul la grămadă, și grâul și neghina în încercarea de a construi o lume nouă, mai liberă și mai înălțătoare, fără să realizăm că aruncând fără discernământ am rămas de fapt ... fără pâine.

Cât despre lumea pe care am dorit să o construim, se dovedește, din păcate, că nu numai că nu s-a născut încă, dar o înghite din ce în ce mai rapid pe cea veche, fără  a pune ceva în loc.

Știu, e cumva un peisaj dramatic și pare apocaliptic, însă strigătele de ajutor ale copiilor noștri iau forme din ce în ce mai diferite și spontane, manifestându-se din ce în ce mai de neînțeles pentru noi - adulții. Iar dacă realitatea în care ne creștem copiii nu pare încă un peisaj grotesc și catastrofic, aruncați un ochi pe ultimele statistici în materie de depresie la copii și adolescenți și s-ar putea să găsiți elementele necesare care să vă contureze zguduitor tabloul. Cohorte de psihologi trag semnale de alarmă asupra sănătății mintale a acestor copii crescuți prea mult cu chimicale de laborator, fără hrană adevărată, într-o realitate virtuală, cu nutrienți pe măsură ...virtuali.

Copiii noștri au nevoie de sens, au nevoie de aspirații puternice amplasate în toate planurile vieții, au nevoie să știe ce este dincolo de planul material atunci când acesta din urmă este rezolvat. Au nevoie să știe că ceea ce au simțit atunci când au venit pe acest pământ se regăsește în fiecare dintre semeni. Au nevoie să știe de ce sunt modelați, către ce, pentru ce. Au nevoie de părinți care să le ofere iubire pe post de hrană, sentimente, conexiune, experiențe, nu doar cadouri, vacanțe, sau bunuri. Au nevoie de clipe în care să se scufunde în energia vieții, în cea a iubirii, au nevoie de timp fără cuvinte, de viață trăită simplu. Au nevoie de moment de relaxare în fața unei cărți sau al unui ceai - nu doar de kilometri de plimbări sau destinații, care mai de care mai luxoase. Ei nu mai au nevoie de contra-oferte care mimează viața, nu mai au nevoie de ”fake-uri” pe post de original. Au nevoie de învățători care să nască în ei setea de cunoaștere și care să nu îi transforme doar în aparate de reprodus informație. Au nevoie de modele vii la fiecare pas, care să transmită emoție. Nu mai au nevoie doar de camioane cu jucării, computere, ceasuri sau telefoane mobile. Au nevoie de părinți care SĂ FIE, nu care SĂ FACĂ, sau SĂ AIBĂ! Au nevoie să vadă în noi ceea ce le cerem lor să devină!

Și poate mai mult ca oricând, au nevoie, mai ales acum, în aceste vremuri, să înțeleagă de ce trebuie să se trezească în fiecare dimineață într-o lume haotică, din ce în ce mai nesigură. Au nevoie să integreze ce sens au toate miliardele de informații care îi înconjoară, au nevoie să simtă cât de importantă este călătoria, nu destinația, calea și nu locul în care trebuie să ajungă. Au nevoie să învețe să simtă că aparțin unui întreg hrănitor, autentic și nu unui conglomerat de particule aflate într-o mișcare nebuloasă și haotică. Și abia apoi au nevoie să se identifice cu ”libertatea”, cu ”fără limite”, cu ”totul se poate”, însă numai după ce au simțit siguranța ancorelor de care aminteam mai sus. Ca orice vlăstar, care nu se poate întinde după lumină decât după ce și-a ancorat puternic rădăcinile într-un sol fertil.

Au nevoie să afle de la noi cum să le pese mai mult, în loc să considere că li se cuvine, să ofere întâi - în loc să pretindă, să mulțumească înainte să primească. Să fie recunoscători pentru tot, dar mai ales pentru ce NU au. Au nevoie să știe cum să fie autentici, cum să își definească personalitatea și încrederea în forțele proprii scăldați în iubire. Da, au nevoie să fie învățați să viseze mult și fără limite, însă trebuie să știe că se pot întoarce din călătoria gândurilor lor, în interior, unde le sălășuiește sensul. Și pentru asta au nevoie să fie învățați să privească mai des înăuntrul lor și mai rar în afară. Au nevoie să dezvolte mai multe rețele neuronale între recunoștință și mulțumire, între iubire și dăruire, între respect și împărtășire și să învețe cum să slăbească rețelele neuronale ale dependenței, ale fricii, ale neiubirii. Trebuie să afle de mici că egoismul contractă viața și o încetinește, iar altruismul înseamnă expansiune, apartenență, comuniune. Că lipsa empatiei te izolează și te separă de restul oamenilor. Iar dacă vom încerca un pic mai mult să le hrănim sufletele cu empatie, poate vor reuși ei să devină generația care oprește distrugerea naturii și a Planetei, care nu va mai consuma excesiv resursele, care-și va înțelege mai bine aproapele, oprind astfel războiul lui ”tot ce conteaza sunt eu!”.

Este cert și real faptul că după ce am stat destul în case - întăriți sau slăbiți, la capătul puterilor sau în deplinătatea lor - a venit vremea să ne întoarcem în lume și să continuăm să trăim. Însă este la fel de sigur că ne întoarcem într-o lume care nu va mai fi niciodată la fel cu cea de ieri și care, din punctul meu de vedere, încă nu știe încotro se îndreaptă.

De aceea este atât de important să ne reamintim că cel mai mare potențial de a schimba lumea - de a acționa asupra masei critice necesare unei schimbări autentice și valoroase  - îl are și modul în care ne creștem copiii. Căci mâine ei devin de fapt, fix ceea ce suntem noi azi! Și uite cum, tot la noi ne întoarcem și aici, ei - copiii -fiind doar o altă oglindire a noastră!

Roxana Alexe 

Sursa foto: MeghanAileen.com



Copyright
Toate materialele conţinute de acest website - http://www.astrocafe.ro - sunt proprietatea acestuia si sunt protejate de Legea nr. 8/1996 pentru protecţia drepturilor de autor şi a legilor cu privire la mărci şi proprietate intelectuală. Detalii...

Astro Shop

Cele mai noi articole