Durerea transformării de sine

Autor: Nicoleta - duminica, 18 aprilie 2010, 1869 vizualizari
Durerea transformării de sine


Dacă ai cere unui copil să îţi spună ce este durerea, răspunsul său va fi unul de genul: durerea este atunci când mă doare, când mă lovesc, când cad!
Şi ar avea perfectă dreptate. Învăţăm ce este durerea încă din copilărie. Şi primul contact conştient pe care îl avem cu ea este la nivel fizic. Şi atunci mama, sau tata, sau bunica, vine şi ne alină. Curăţă rana, o sărută cu blândeţe, o pansează dacă este cazul. Sau dacă ne doare ceva din pricina vreunei boli, ne mângâie cu tandreţe şi căldură şi ne dau “leacuri” promiţându-ne “vindecarea” şi revenirea la normalitate, la joacă şi la bună dispoziţie.

Lucrurile acestea se petrec în copilarie atat de des încât începem să  credem că procesul firesc este: ne lovim, ne doare, suferim, ne tratăm şi trece. Logic.
Un alt contact cu durerea, în copilărie, este, de aceasta dată, la nivel interior. Întâi nu suntem conştienţi de ea. Nu suntem conştienţi de durerea provocată de lipsa mamei sau a unei persoane dragi, nu suntem conştienţi de suferinţa emoţională. Ne doare pur şi simplu, iar ca bebeluşi ne manifestăm ca atare. Tot gesturile de tandreţe sunt cele care ne readuc liniştea. Ştim în interior că, după o perioadă de suferinţă şi de durere, în urma unei atingeri, revenim la starea de bine şi de linişte.
 
Când mai creştem, durerea interioară o simţim, o trăim, iar cei mari din jurul nostru ne sar din nou în ajutor şi ne dau paşii de urmat,  astfel încât să “vindecăm” durerea. De fiecare dată există promisiunea că, la un moment dat, undeva, într-un timp pe care nu-l înţelegem şi nu-l percepem de la nivelul vârstei copilăriei, lucrurile se vor aranja. Nu vom mai simţi durerea, vom fi din nou liniştiţi şi veseli.
Vă daţi seama că toate acestea, repetate, devin programe adânc înfipte în subconştientul nostru, programe care rulează până la maturitate şi uneori chiar şi dincolo de ea.

Durerea fizică, până la un anumit nivel de conştiinţă, o tratăm cu pastille şi leacuri. Ulterior învăţăm să căutăm cauzele spirituale ale suferinţelor fizice. Astfel, ajungem să renunţăm la pastille pentru o durere de cap sau de stomac.  
Durerea sufletească o ducem la psiholog sau la preot. Şi cerem vindecare. Dar cel mai adesea nu o primim. Şi, conform programului dezvoltat în copilărie, căutăm pe cineva care să ne aline suferinţa şi care să ne facă promisiunea că, la un moment dat, cândva, într-un timp oarecare, vine şi vindecarea. Şi atunci va fi din nou linişte şi bucurie. Maturi fiind însă, nu vom găsi decât oameni, poate, la fel de bolnavi ca şi noi. Şi atunci suferinţa se adânceşte şi durerea devine şi mai chinuitoare.

Şi începem să căutăm. Citim cărţi, vizionăm filme, urmăm cursuri, strângem informaţii din orice surse am reuşi să găsim, înţelegem concepte, ni se mai deschide creierul, găsim mai des momente de linişte şi pace şi bucurie şi… durerea revine atunci cand te aştepţi mai puţin. Şi parcă revine cu o forţă şi mai mare, şi mai mistuitoare. Şi apare inevitabil întrebarea: până când? De ce mi se întâmplă toate astea? Am rezolvat o mulţime de probleme legate de mine şi de ceilalţi, de ce simt durere în continuare?

Şirul suferinţelor pare fără de sfârşit. Ne simţim cel mai adesea pierduţi în faţa durerii, fără de putinţă, fără de energie şi fără forţa de a continua drumul pe care l-am început.
Ajunşi deodată la un nivel de vibraţie superior celui de la care am pornit, căderile, suferinţa ni se par cu atât mai dureroase cu cât ştim că se poate mai bine, că am văzut cum lucrurile se pot întampla frumos şi armonios.
 
De curând am trecut printr-o astfel de perioadă dureroasă. Simţeam că mă aflu într’o gaură neagră. În locul inimii simţeam un vid imens care dorea să fie umplut cu orice. Ştiam din ceea ce experimentasem până atunci că nimeni nu-mi poate oferi nimic. Gesturile de iubire, de recunoaştere, de preţuire, de tandreţe îmi ofereau pentru o perioadă acea stare euforică pe care o cunoşteam şi care era cu o intensitate din ce în ce mai mare. Dar pe cât de sus reuşeam să ajung uneori, pe atât de jos cădeam în scurt timp. Am observat că orice tehnică învăţată până atunci, şi care dăduse roade în alte situaţii, acum era ineficienţă. Orice promisiune de mai bine primeam din jur de la cei dragi, de la apropiaţi sau sfătuitori permanenţi nu avea ecou în interiorul meu. Pentru două săptămâni am trăit între agonie şi extaz. Simţeam cum interiorul meu se rupe în mii de bucăţi. Tot corpul meu se simţea rupt în bucăţi. Dureri sfâşietoare îmi cotropeau inima şi sufletul. Vorbind despre acest lucruri, am aflat că şi alţii au aceleaşi simptome. Eram cu toţii conştienţi că gândurile positive, afirmaţiile pe care le făceam pentru a ne scoate din stările respective, meditaţiile în care intram, erau ca nişte “aspirine” pentru o durere de cap. Dar durerea revenea cu forţe şi mai mari şi mai puternice.

Într-o bună zi, am descris “gaura neagră” în care mă aflam şi îi ceream ajutorul. Îi solicitam soluţii pentru a ieşi de-acolo şi de a ajunge dincolo de ea, acolo unde ştiam că e bine şi e frumos, şi e linişte, şi pace şi multă iubire. Răspunsul a fost şi mai dureros decât starea în care mă aflam: “Trăieşte în această gaură! Pur şi simplu!”

Un fulger nu m-ar fi lovit, probabil, mai tare decât m-au lovit aceste vorbe. Nu am înţeles pe moment de ce trebuie să stau într-un loc care îmi provoca suferinţă când ŞTIAM foarte clar că “dincolo” mă aşteaptă Raiul!
Apoi s-a creat un context extraordinar, un spaţiu în care am simţit ceva ce greu mi-a fost să explic în cuvinte. Şi a început cu o întrebare: “În ce se sprijină Dumnezeu?” şi am continuat cu “Cum s.a produs Big Bang-ul?” Şi am stat eu şi ăntrebările acelea faţă în faţă o vreme. Şi, ca din senin, au început imagini şi emoţii să se mişte în mine.

Cu toată fiinţa mea, am perceput că punctul de sprijin al lui Dumnezeu este chiar El însuşi şi Iubirea permanent pe care o emană. Apoi am pătruns în momentul Big Bang-ului şi am simţit cât d emare a fost energia care a creat Universul şi cât de intensă şi de puternică a fost Iubirea care a “explodat”. Şi mi-am dat seama că acel moment a fost unul dureros. A fost un moment al creaţiei şi al transformării. Aşa cum naşterea de prunci este un act dureros şi transformator pentru o femeie. Dar cât de mare este bucuria pentru acea femeie când îşi strange pentru prima dată “creaţia” la sân.

Atunci abia am înţeles mesajul pe care l-am întâlnit la Osho care spune cât de puternică este transformarea unei omizi într-un fluture. Este un process dureros, dar de care omida nu se teme. Pentru că omida nu are conştiinţa durerii şi a suferinţei. Este un process natural şi firesc. Nici nu ştie dacă ea moare sau se transformă. Procesul se produce. La fel şi cu fiecare sămânţă care se transforma in plantă sau copac. Trece printr-un proces de transformare dureros. De care nu e conştientă şi deci nu-I este frică. Şi nici nu ştie în ce se va transforma şi dacă va ajunge să dea roade. Ea “trăieşte” acel moment pur şi simplu.

Atunci şi noi, dacă eliminăm amintirile despre durere, programele cu promisiunile de mai bine şi de vindecare, toate speranţele legate de viitor, dacă pur şi simplu am sta şi am trăi durerea transformării, fără să ne aşteptăm la un rezultat, am avea parte de miracole.
Este important să ne trăim durerea. Orice formă de durere este transformatoare. Important este să o trăim. Şi, pentru că tot avem conştiinţă de sine, să înţelegem că este un process de care nu putem fugi, că amânarea nu este o soluţie.
Dumnezeu, când a creat Universul, l-a creat în bucuria durerii transformatoare.

Andreea Talmazan

 

 



Copyright
Toate materialele conţinute de acest website - http://www.astrocafe.ro - sunt proprietatea acestuia si sunt protejate de Legea nr. 8/1996 pentru protecţia drepturilor de autor şi a legilor cu privire la mărci şi proprietate intelectuală. Detalii...

Astro Shop

Cele mai noi articole