Povestea lunii Martie: Frica există atât timp cât îi permiți să te controleze

Astăzi, vreau să împărtășesc cu voi o poveste despre această călătorie dintre teamă și îndrăzneală, despre momentul când sufletul tremură, dar alege totuși să strălucească. 

Așadar, să trecem la povestit: În bezna pădurii, unde copacii își șopteau secretele în vânt, iar umbrele se întindeau amenințător pe potecă, Eva își simțea inima strânsă ca într-un pumn de fier. Fiecare foșnet, fiecare crăpătură sub pașii ei părea un avertisment, un semn că ceva nevăzut pândește din întuneric. Frica îi urca din stomac spre gât, transformându-i respirația într-un șirag de suspine scurte și tremurânde. Gândurile îi alunecau în scenarii înspăimântătoare: și dacă ceva o urmărea? Și dacă era singură doar în aparență? Dar Eva nu se putea opri. Trebuia să ajungă la celălalt capăt al pădurii, acolo unde lumina lunii cădea peste pajiștea largă și unde o aștepta singura speranță: libertatea.

De undeva, din întuneric, o creangă s-a frânt. Sunetul a răsunat ca un tunet în liniștea grea. Inima ei a explodat într-o bătaie haotică, picioarele i s-au înmuiat, iar mintea i-a fost invadată de spaima primară, cea care paralizează și face sângele să înghețe. Simțea că nu poate merge mai departe, că orice pas ar putea-o aduce față în față cu ceva necunoscut și înfricoșător.

Și totuși, undeva, adânc în ea, o voce blândă s-a ridicat din haos. "Frica există doar atât timp cât îi permiți să te controleze. Tu alegi dacă îi cedezi sau dacă pășești prin ea."

Eva și-a strâns pumnii, și-a îndreptat spatele și a făcut un pas. Unul mic, dar suficient cât să rupă vraja paraliziei. Apoi altul. Și altul. Și, deodată, frica s-a schimbat. Nu dispăruse complet, dar se transformase într-un foc mocnit, într-o provocare. Nu mai era un zid de netrecut, ci o barieră care putea fi depășită. Curajul se năștea exact din ceea ce o paralizase – frica însăși.

Cu fiecare pas, întunericul părea mai puțin amenințător. Copacii nu mai păreau monștri, ci doar stâlpi ai naturii. Vântul nu mai șoptea amenințări, ci cântece vechi ale pădurii. Eva simțea curajul crescând în ea, ca o lumină ce străpungea umbra. Curajul nu însemna lipsa fricii, ci alegerea de a merge mai departe, în ciuda ei.

Și când, în cele din urmă, a pășit în lumina palidă a lunii, când a simțit iarba moale sub tălpi și a văzut vastitatea pajiștii întinse înaintea ei, a știut: frica nu dispăruse. Dar nici nu o mai controla. Pentru prima dată, Eva era liberă!

În Ierbarul Emoțiilor, fiecare floare are locul ei, iar Curajul ar putea fi un mac roșu. O floare delicată, care răsare și în cele mai aspre condiții—pe câmpuri pârjolite, printre ruine, acolo unde alte flori nu îndrăznesc să crească. Roșul său vibrant este focul interior,  pasiunea de a merge mai departe, chiar și atunci când vântul vieții îl scutură. Este floarea care se înclină în fața furtunii, dar nu renunță niciodată să înflorească.

Roxana Alexe