IERTAREA nu e UITARE. E alegerea de a nu te mai răni din nou: Povestea lunii Iulie

În toiul verii, când pământul miroase a viață deplină, poate că e momentul să ne uităm cu adevărat în noi și să ne întrebăm: ce pietre mai purtăm la gât, în timp ce am putea purta aripi? Și poate că așa cum nimic nu e întâmplător, poate că iulie e momentul potrivit nu doar pentru cules roade din grădină, ci și pentru cules iertări din inima noastră — acele flori rare care cresc doar când ne aplecăm asupra propriei vinovății cu blândețe, nu cu biciul.

Povestea de luna aceasta este povestea unei femei care a învățat, într-o zi caldă de iulie, că iertarea nu e un gest către ceilalți, ci o libertate oferită propriei inimi. Așadar, să purcedem...

Într-un sat uitat de lume, trăia o femeie pe nume Elana, cunoscută pentru tăcerea ei grea. De ani întregi, purta la gât o piatră legată cu o sfoară roasă. Nimeni nu știa de ce, dar copiii spuneau că dacă o privești prea mult în ochi, simți cum îți apasă pieptul.

Într-o zi, un bătrân călător a ajuns în sat. Când a întâlnit-o pe Elana, nu i-a cerut nimic, ci i-a spus: 
— Tu nu porți doar o piatră. Porți o vină. Dar nu ești singura. Cu toții cărăm pietre, până învățăm să le punem jos. 
Elana a tresărit. În tinerețe, își certase sora înainte de un accident în care aceasta murise. Nu își spusese niciodată „îmi pare rău”. Nu-i fusese niciodată iertat acel moment. Dar mai ales, nu se iertase ea însăși.— Și cum o lași jos? a întrebat ea.

Bătrânul a scos din traistă o pană albă. 
— Iertarea nu e uitare. E alegerea de a nu te mai răni din nou. Nu schimbă trecutul, dar îți schimbă greutatea pe care o porți. Ți-o iei din piept și o lași vântului.

Elana a ținut pana în palmă și a plâns. Pentru prima dată, nu ca o pedeapsă, ci ca o eliberare. A doua zi, sfoara dispăruse de la gâtul ei. În locul pietrei, purta pana albă, ușoară ca un „te iert” spus în șoaptă.

Vinovăția te leagă de ce-a fost. Iertarea te deschide spre ce-ar putea fi. Una te trage în jos ca o piatră, cealaltă te înalță ca o aripă.

Dacă ar fi o floare in Ierbarul Emoțiilor, iertarea ar fi floarea de cireș (Sakura), delicată, efemeră, blândă. Floarea de cireș nu forțează nimic — își lasă petalele să cadă lin, ca o mângâiere peste trecut. Simbol al reînnoirii, iertarea aduce frumusețe acolo unde înainte era gol, tăcere sau durere. Nu ține cu dinții de greșeli. Înflorește chiar și după ierni grele. Iar vinovăția, ar fi poate un crin negru, frumos, dar greu. Îmbibat cu o sevă amară.

Crinul negru are o eleganță întunecată — atrage, dar închide. Parfumul lui e intens, ca o amintire care nu te lasă să dormi. Petalele sale par încremenite, ca o rană care refuză să se cicatrizeze. Este floarea care cere lumină, dar nu o primește până nu recunoaște ce o ține în umbră.

Iertarea te deschide către cer. Vinovăția te adâncește în pământ. Amândouă sunt flori ale sufletului — dar una se usucă dacă nu e eliberată, iar cealaltă înflorește doar când e aleasă conștient.

Iulie nu cere nimic, dar ne oferă totul — lumină, căldură, timp încetinit. E luna în care și greierii par să cânte iertări, iar vântul adie cu miros de începuturi. Poate că acum e momentul să ne întrebăm: ce am vrea să înflorească în noi până la sfârșitul verii? O vină păstrată prea mult în umbră? Sau o iertare care ne-ar putea ușura pasul?

În grădina sufletului tău, iulie poate fi luna în care smulgi din rădăcină crinul negru al vinovăției… și în locul lui, sădești floarea de cireș — fragilă, dar liberă. Pentru că uneori, un „te iert” spus către tine însăți e începutul cel mai curat. Și vara, oricât de fierbinte ar fi, iubește începuturile. 

Roxana Alexe