Dor și Împăcare, Trecut și Prezent, Lipsă și Regăsire: Povestea lunii Septembrie
Urmează o perioadă în care inima ne cheamă să privim spre rădăcinile ei, acolo unde trecutul pulsează încă în nuanțe calde, iar amintirile stau cuminți ca niște fluturi presați între filele timpului.
Este vremea întoarcerii spre ceea ce ne-a făcut cândva să tresărim și a învățării artei de a lăsa lucrurile să se așeze singure, ca roua pe iarbă, fără durere, tumult sau luptă.
Așa s-a născut și această poveste. Dintr-o nevoie tainică – aceea de a înțelege Dorul și Împăcarea, două emoții care se rotesc una în jurul celeilalte, asemenea unei flăcări care mângâie oglinda unui lac: foc și apă, trecut și prezent, lipsă și regăsire.
„Cartea cu flori presate”
Se spune că într-un sat mic, ascuns între dealuri și vis, trăia o femeie care colecționa flori uscate într-o carte veche. Nu pentru frumusețea lor, ci pentru respirațiile de emoție pe care fiecare petală le purta în ea, ca pe niște scrisori rămase nedesfăcute.
Într-o zi, a deschis cartea la o pagină unde se afla o albăstrea. Petalele erau fragile, aproape praf, dar păstrau încă un strop de cer dintr-o vară îndepărtată. Inima i s-a strâns ca o frunză uscată în palme.
– E dor… șopti ea. Dor de oameni, de locuri, de sinele care a fost și care încă mai șoptește din colțurile memoriei.
Privirea i s-a oprit între „ce-a fost” și „ce-ar fi putut să fie”, iar o lacrimă a curs ușor, ca un semn că trecutul încă mai respiră prin noi. Apoi, câteva pagini mai încolo, a zărit o floare de mușețel. A atins-o cu grijă iar parfumul ei blând ce părea să iasă din hârtie a îmbrățișat-o cu o pace tăcută.
– Iar tu ești Împăcarea, a spus ea, cu un zâmbet nou. Tu îmi arăți că trecutul nu este o rană, ci un cufăr plin cu lumini. Că pot iubi ce-a fost, fără să mă doară.
A închis cartea, iar în tăcerea aceea delicată a înțeles: Dorul ne poartă înapoi, dar Împăcarea ne aduce mereu acasă, în noi, la inima care știe să iubească și să lase totul să fie.
În Ierbarul Emoțiilor, acel altar tăcut al sufletului unde amintirile devin flori cu nume, Dorul ar fi Albăstreaua uscată – fragilă, diafană, purtând culorile unei veri care nu mai este, iar Împăcarea ar fi Mușețelul – vindecător, blând, dăruind tihnă și claritate ca un răsărit peste ape liniștite.
Alături de povestea lunii septembrie care îți luminează drumul, îți ofer și o întrebare delicată, ca o floare abia deschisă: Ce amintire pot ține astăzi în palme fără durere, așezând-o în inima mea ca pe o petală vie, învelită în împăcare și frumusețe?
Roxana Alexe