Ce ar face INTUIȚIA mea dacă ar avea voie să vorbească? Povestea lunii August

Luna August, o lună a soarelui, a focului blând, a întoarcerii înăuntru, a întrebărilor care nu mai pot fi ignorate și a răspunsurilor care nu se spun în cuvinte. 

Așa s-a născut și această poveste. Dintr-o nevoie tainică – aceea de a ne aminti de Intuiție. De acel fir nevăzut care ne cheamă mereu acasă. 

„Firul nevăzut”

Se spune că la marginea unei păduri dense, care era când liniște, când labirint, trăia o fată într-o căsuță de lemn cu ferestre rotunde. Pădurea era veche și viu șoptitoare. Cine o iubea o simțea, dar cine încerca s-o controleze, se pierdea în ea.Într-o dimineață cenușie, cu inima învăluită în ceață și gândurile ca o împletitură de „trebuie” și „poate”, fata păși în pădure, căutând un răspuns.Mergea și întreba.

La un moment dat, aerul s-a îndulcit. Un parfum amețitor o înconjura – Caprifoiul sălbatic înflorise. Se încolăcea pe trunchiuri, peste pietre, învăluind totul cu frumusețea lui dezordonată.Fata îl urma, dar potecile se încurcau. Totul devenise un cerc. O cărare fără ieșire.

A căzut în genunchi, obosită. 
– Nu mai știu ce vreau. Nu mai știu ce simt…

Atunci, dintr-un colț nevăzut al pădurii, a apărut o bătrână. Avea ochii limpezi ca izvoarele de munte și pășea fără greutate, ca o adiere. S-a aplecat spre fată și i-a spus, ca o șoaptă din alte vieți: 
– Nu căuta cu mintea. Ascultă cu tine întreagă.

Și i-a întins o floare: o albăstrea. În clipa în care degetele fetei au atins-o, timpul s-a oprit. O pace tăcută i-a cuprins ființa.

Nu mai era nevoie de răspunsuri. Doar un simț al direcției care nu venea din cap, ci dintr-un loc mai adânc și mai viu.S-a ridicat și a început să meargă. Nu știa unde, dar simțea. Iar poteca, ca un pact tainic cu încrederea, a reapărut. Soarele s-a filtrat printre frunze. Caprifoiul a rămas în urmă, frumos, dar fără puterea de a o rătăci.

Așa e și în viață, dragă inimă.

Confuzia ne încolăcește ca o liană parfumată, frumoasă dar amețitoare, când ne agățăm prea mult de gânduri, de „dacă”, de frică.

Intuiția însă... e o floare simplă. Tăcută. Crește în haos, dar nu-i aparține. Nu țipă. Nu cere dovezi. Ea doar știe.

În Ierbarul emoțiilor, acel jurnal sacru al sufletului în care emoțiile prind petale și devin ghizi blânzi, confuzia ar fi Caprifoiul sălbatic – încâlcit, seducător, înșelător, în timp ce Intuiția ar fi Albăstreaua – delicată, clară, smerită și profund adevărată.

Iar tu, cititorule, ai acum, alături de darurile un dar prețios pe care să îl ai la îndemână în călătoria lunii August. O întrebare pe care să o porți cu tine în această lună: “Ce-ar face Intuiția mea dacă ar avea voie să vorbească?”

Roxana Alexe