Ușor cu pianul pe scările minții!
Cand ceva nu mai merge cum mergea acum 5 minute, acum o zi sau un an... ne comportam ca niște copchii răsfățati și fie ne luam jucariile si plecăm să ne ascundem/chircim (în noi), fie sarim la gâtul altora pretinzând că avem alte motive de furie, decât cele care tin chiar de noi insine.
Niciodata nu suntem, de fapt, suparati pe altii. Intotdeauna, pe noi. Ceilalti, cu tot ce spun si fac ei, joaca rol de acadele pentru mintea noastra careia ii place minciuna si amăgirea. Pe modelul "hai, nu te uita ce e la tine, te rog sa crezi si de data asta ca altii sunt de vina". Si noi cadem in capcana. Ori in aceea de a invinovati lumea, ori in aceea de a ne invinovati noi.
Ne temem de manipulare, dar cei mai aprigi manipulatori trăiesc chiar în mințile noastre. Exact ca niște maimuțe neastâmpărate, ne distrag atenția poveștile noastre, care ruleaza despre orice si oricine. Imediat ce se găsește cineva să ne apese vreun buton inconfortabil, motoarele se pornesc in capul nostru, poveștile încep să fie afișate pe ecranul minții și nu se lasă pană nu ne conving că avem toate motivele să fim supărați, enervați, deprimați sau mai știu eu cum.
Știi momentele acelea când simți că pierzi controlul în relația cu cineva? Când pierzi simpatia sau atenția? Știi când te superi pe cineva? Poți să auzi mintea cum începe lupta pentru dreptate și cum îți toarnă tot ce știe și nu știe despre omul acela, pe care l-a transformat instant în inamic?
Mintea ne vinde o poveste despre orice, înainte chiar să-i fie dată vreo comandă în sensul asta. Dacă nu ești atent, nici nu vezi povestea venind și te trezești că o iei în serios. După care, îmbuibat cu toate argumentele din lume, te apuci și te lupți cu lumea, respectiv cu cei din rolurile principale din poveste.
Dar daca am sta la mijloc? Daca nu am mai lua in serios nevoia de durere si am ramane lucizi, fara judecata? Daca nu am mai lasa povestile din cap sa ne manipuleze? Daca am alege sa nu mai consideram nimic ca fiind gresit sau corect, ci pur si simplu am pune intrebarea "ce e potrivit pentru mine acum, ce alegere am posibilitatea sa fac pentru bucuria mea?" Și dacă am înțelege ca mereu putem alege cum să privim? Si că starea noastră e mereu treaba noastră?