Recunoașterea unei călătorii care ne-a unit: Povestea lunii Decembrie 2025

Înainte ca povestea lui 2025 să se închidă și cea a lui 2026 să se deschidă, privim înapoi la călătoria celor douăsprezece luni prin Ierbarul Emoțiilor — un an în care fiecare dintre noi a presat, între filele timpului, bucurii, încercări, răni, înfloriri și tăceri. 

A fost un drum trăit împreună, inimă lângă inimă, mână în mână, am învățat să ne ținem unii altora spațiu atunci când umbrele erau grele și să ne bucurăm împreună când lumina creștea. Ajunși acum în pragul ultimei luni, simțim cum ciclul se închide ca un cerc care ne cuprinde pe toți, aducând cu el recunoașterea unui an dus până la capăt, nu singuri, ci împreună.

E important cum închei un an. Și cu cine. De ce? Pentru că asta determină energia, intențiile, încrederea și rezultatele din noul an. Așa că anul acesta te invit să onorezi etapa care se încheie. Și să te onorezi pe tine. Spre finalul anului, pe 18 Decembrie, te aștept la evenimentul DAR de 2025, online. Apasă AICI pentru înscriere. 

În noaptea dintre ani, când timpul își ține răsuflarea ca un copil curios, Grădina Emoțiilor se deschide într-un fel pe care doar inima îl poate vedea. Aerul miroase a zăpadă caldă, iar pământul vibrează ca o inimă care își amintește tot ce a trăit.

Acolo ajunge și ea, femeia care a presat, rând după rând, florile sufletului ei: frica, dorul, dragostea, claritatea, vulnerabilitatea. A învățat să îmbrățișeze și lumina, și tăcerea.

Acum, la pragul dintre doi ani, în mâinile ei se odihnesc două flori:
- un toporaș negru, mic, discret, cu petale aproape de noapte;
- o floarea-soarelui, caldă, luminoasă, cu inima rotundă ca un răsărit.
Le ține cu grijă, ca pe două adevăruri. Toporașul negru tremură ușor în palma stângă. Nu e rece, doar timid. O floare care preferă umbrele, care crește acolo unde lumina nu a ajuns încă.

— „Eu sunt regretul, șoptește el. Eu sunt ce n-ai spus, ce n-ai făcut, ce-ai pierdut. Eu sunt răsuflarea tăiată înainte de curaj.Sunt cuvintele rămase sub limbă, drumurile ocolite, întârzierile inimii. Nu am venit să te judec. Eu doar îți amintesc unde încă mai doare.”

Femeia ascultă. Și în loc să fugă, respiră adânc. Pentru prima dată, înțelege că Regretul nu e o pedeapsă — ci o lumină mică, rătăcită sub frunză, care încă așteaptă să fie văzută.

— "Iar eu sunt Recunoștința, se aude din palma ei dreaptă, suav și fin ca și cum o mângâie lumina unui soare încă nevăzut.
— „Eu sunt tot ce ai primit.Tot ce ai dăruit fără să știi. Sunt mâinile care te-au ținut când cădeai, zâmbetele pe care le-ai primit fără motiv, lecțiile grele care te-au crescut. Sunt lumina din spatele fiecărei umbre.”

Femeia simte căldura petalelor, aceeași căldură pe care o simți când cineva îți spune:
—  „Ai făcut destul. Ești destul.”

La hotarul dintre trecut și viitor se află un petic de pământ care nu aparține nici unei zile.
Acolo merge femeia.
Așează întâi toporașul negru în pământul rece. — „Pe tine te las aici. Nu ca să dispari, ci ca să înflorești într-o lecție.”
Apoi, cu mâini blânde, îngroapă o singură sămânță din floarea-soarelui.
— „Iar pe tine te iau cu mine și îți dau un loc unde să crești. Tu ești felul în care vreau să merg mai departe.”

Pământul se închide cu un foșnet blând, aproape ca un oftat.

Când prima rază de lumină atinge grădina, pământul vibrează. Din locul unde a fost așezat toporașul negru răsare o floare mică, dar vie, cu petale închise și parfumul abia simțit. E o amintire vindecată.
Din locul în care a fost plantată sămânța de floarea-soarelui, se ridică un mugure galben și fin, un început care nu se grăbește, dar știe exact încotro se va întoarce când va fi mare: spre lumină.
Femeia își duce mâna la inimă. În spatele ei, anul vechi îi șoptește: —„Mulțumesc că m-ai trăit.”

În fața ei, anul nou îi spune: —„Mulțumesc că mă primești.”

Iar în ea, două emoții respiră împreună, ca două flori pe aceeași tulpină:
Regretul – rădăcina tăcută
Recunoștința – floarea îndreptată spre soare.
Și pentru prima dată, înțelege:
Sfârșitul și începutul sunt aceeași floare, privită în două lumini diferite.

În încheiere, îți ofer și adevăr blând, delicat, pur ca o floare abia deschisă:
„Când o floare se întoarce către lumină, o alta se închide spre noapte, și totuși, amândouă respiră același aer.” 

E important cum închei un an. Și cu cine. De ce? Pentru că asta determină energia, intențiile, încrederea și rezultatele din noul an. Așa că anul acesta te invit să onorezi etapa care se încheie. Și să te onorezi pe tine. Spre finalul anului, pe 18 Decembrie, te aștept la evenimentul DAR de 2025, online. Apasă AICI pentru înscriere. 

Roxana Alexe