Povestea lunii Aprilie: Suntem mai mult decât trecutul nostru

Știai că unele povești nu vin să ne dea răspunsuri, ci să ne deschidă uși? Să ne invite la o pauză de gândire, la o clipă de sinceritate cu noi înșine? Sunt acele povești care, fără grabă, își fac loc în suflet și aprind câte un licăr de înțelegere acolo unde înainte era doar îndoială...

Astăzi vreau să-ți împărtășesc o astfel de poveste – despre rușine, despre greutatea pe care o purtăm când ne temem să fim noi înșine și despre frumusețea care apare atunci când învățăm să ne acceptăm. O poveste despre imperfecțiuni, despre frământări, dar mai ales despre cum găsim puterea de a ne accepta așa cum suntem.

Într-un sat așezat la poalele munților, trăia o fată pe nume Nona. Spre deosebire de ceilalți tineri, Nona părea mereu să-și ascundă chipul sub umbrele tăcerii. O greșeală din trecut, o vorbă spusă la momentul nepotrivit, o privire aruncată greșit—toate acestea o închiseseră într-o colivie invizibilă, construită din rușine. Și ea simțea că nu este suficientă, că este expusă și judecată, că ceva din ea o face să nu fie vrednică de iubire sau respect.

Într-o zi, satul se pregătea pentru festivalul focului, o sărbătoare în care fiecare locuitor scria pe un pergament ceva ce dorea să lase în urmă, aruncându-l apoi în flăcări pentru a face loc unui nou început. Nona își strângea bucata de hârtie în mâini, dar nu îndrăznea să scrie nimic. Cum ai putea arde rușinea, dacă ea e parte din tine? gândi ea.

În timp ce toți își aruncau pergamentele în vâlvătaie, un bătrân se apropie de Mira și îi întinse o lumânare aprinsă. 
- Rușinea e ca cenușa, copilă. Dacă o lași să te acopere, nu vei mai vedea cine ești. Dar dacă o lași să fie vânturată de flacără, vei descoperi că sub ea există ceva mult mai puternic: demnitatea.

Nona privi lumina pâlpâind și, pentru prima oară, simți că era mai mult decât greșelile ei. Cu mâinile tremurânde, scrise pe pergament: Mă iert. Sunt mai mult decât trecutul meu. Apoi îl aruncă în foc. Și, în locul rușinii, simți că în inima ei răsărea ceva nou: acceptarea de sine.

În acea seară, Nona dansă în jurul focului și pentru prima oară, ridică privirea spre cer. Iar stelele o priveau înapoi, ca și cum fuseseră acolo dintotdeauna, așteptând-o să-și amintească de propria ei lumină.

În ierbarul emoțiilor, demnitatea și acceptarea de sine ar putea fi reprezentate de floarea de lotus. Deși își are rădăcinile în noroi, se înalță deasupra apei, deschizându-și petalele imaculate spre soare. Simbolizează puritatea sufletului, renașterea și capacitatea de a te ridica din orice întuneric. La fel cum lotusul nu este pătat de nămolul din care crește și omul care se acceptă pe sine își găsește frumusețea dincolo de rușine sau greșeli.

Roxana Alexe