Lucrurile frumoase înfloresc împreună, dacă le lași: Povestea lunii Mai

Suntem în luna Mai, o lună care nu ne cere nimic altceva decât să ne deschidem, exact așa cum suntem, să înflorim pe dinăuntru. Fiecare în ritmul și forma ei, exact ca florile. 

Și tot cu flori începe și povestea de azi — despre o femeie, o grădină și două oglinzi sufletești: mândria care ne ține drepți și umilința care ne poate frânge sau vindeca, în funcție de unde izvorăște.

Era odată o femeie pe nume Clara, care locuia într-un sat așezat între două dealuri liniștite. Nu avea palat, nici lume care să-i cânte osanale, dar purta în privire un foc domol — acel gen de lumină care vine din lucruri știute bine, din bătălii duse în tăcere.

Clara era cunoscută pentru grădina ei: nu una plină de flori rare, ci una în care fiecare plantă își găsea rostul — roșii crescute lângă trandafiri, mărar lângă liliac, ceapa lângă anemone și tot așa. Spunea adesea că „lucrurile frumoase nu se bat cap în cap, ci înfloresc împreună, dacă le lași”.

Într-o zi, satul a fost vizitat de o doamnă cu pantofi lăcuiți și cuvinte mieroase ca niște săgeți dulci. A privit grădina Clarei și a zâmbit într-o parte: 
— Ce amestec ciudat! N-ai vrea să o facem… mai demnă?

Oamenii au început să șușotească. Clara a simțit cum ceva se clatină în ea. Nu era mânia aceea aprigă, ci o umilință care pătrunde încet, ca frigul în oase primăvara, când te grăbești să pui deoparte haina groasă. Pentru prima dată, a privit florile ei și a simțit rușine. Ce adunătură de plante am putut să creez!

Zilele ce-au urmat, Clara a încercat să-și schimbe grădina. A scos mărarul, a mutat roșiile, a despărțit ceapa de anemone, a pus gard viu între flori. Totul era ordonat. Perfect. Străina care i-a trecut pragul i-a spus: 
— Acum, da. Asta e o grădină care poate fi arătată.

Dar grădina nu mai vorbea. Nu mai vibra. Parcă nici păsările nu mai cântau la fel. 
Într-o noapte de Mai, pe când cerul mirosea a tei și început de vară, Clara a visat o fetiță care-i aducea un fir de mărar. 
— Ți-l dau înapoi, căci odată demult v-ați tinut de mână.

S-a trezit plângând. A înțeles. Nu mândria aceea strigătoare la cer o ținuse dreaptă, ci mândria tăcută de a-și urma sufletul. Iar ceea ce simțise atunci — nu fusese smerenie autentică, ci o umilință otrăvită, hrănită de judecata altora.

În zorii zilei, și-a pus pălăria de paie și a mers să redea libertatea grădinii sale. A lăsat florile să se împrietenească iar, a pus roșiile lângă trandafiri, și-a așezat din nou mărarul în colțul lui, a adus ceapă lângă anemone. Și a simțit din nou acel foc domol în privire...

Pentru că mândria sănătoasă e ca o tulpină puternică: te ține vertical fără să-i împingă pe ceilalți. Umilința adevărată e ca o apă curgătoare: spală ego-ul, dar nu te lasă gol.

Dar când mândria devine aroganță și umilința devine dispreț față de tine însuți, ambele îți fură rădăcinile.

Dacă smerenia ar fi o floare în ierbarul emoțiilor, ar fi, fără îndoială o floare de nu-mă-uita. Mică, discretă, cu o nuanță de albastru senin — ca o privire blândă care nu cere nimic, dar spune tot. Nu domină grădina, nu caută luminile scenei, dar odată ce-ai văzut-o, o porți mereu în tine.

Smerenia autentică e la fel: nu se strigă, nu se pleacă cu capul până la pământ demonstrativ. Ea doar e. Are demnitatea unei flori care știe că frumusețea ei nu are nevoie de aplauze — doar de adevăr.

Roxana Alexe