Inima transformarii: cat de curajoasa este iubirea ta? (II)

Autor: AstroCafe.ro - joi, 23 iulie 2015, 1497 vizualizari
Inima transformarii: cat de curajoasa este iubirea ta? (II)

Atunci cand ne putem odihni in interiorul corpurilor noastre, suntem confruntati de provocarea decoperirii placerii si implinirii, prin alte mijloace decat cele ale sistemelor de credinta fanteziste. Mai concret, as putea spune prin amplificarea si infrumusetarea aspectelor banale ale vietii.  Cu toate acestea, facem acest lucru nu atat de mult prin schimbarea realitatii, ci prin deslusirea a ceea ce ne doare cu privire la realitate, la vietile noastre de zi cu zi. Ca rezultat, gasim mai multa bogatie in solitudine. Gasim mai mult ajutor in prietenii semnificative. Descoperim mai multa pace, intelepciune, amuzament si uimire in natura. Gasim implinirea in practicarea sportului si in aprofundarea capacitatilor noastre creatoare. Gasim placere, chiar extaz, in a avea grija de sanatatea noastra fizica, chiar atunci cand realizam ca trupul nostru este locul intangibilelor bogatii ale vietii spirituale. Gasim pace in claritatea inimilor noastre. Descoperim ceea ce noi numim „Dumnezeu” si gratie chiar aici, in transformarea emotiilor noastre dificile. Gasim eliberarea emotionala in intampinarea tristetii. Descoperim perfectiunea in adevarul (sustinut de probe reale) al intuitiei noastre, intr-un permanent „da” fata de tot ceea ce ne loveste si ne ridica. Descoperim ceea ce ne-am imaginat ca rai aici intr-o crescuta concentrare a banalului, ce devine extraordinar atunci cand facem mai mult loc in inimile noastre pentru a fi umplut si miscat de viata.

Paradoxul este ca, de ce imbratisam mai mult ce ne deschide, de aceea apreciem mai mult simplele placeri si frumuseti ale vietii. Aceasta este o cale a durabilitatii interioare si exterioare, deoarece suntem umpluti cu atat de putin, incat sa avem o inima profunda si sensibila poate insemna atat de mult. Putem cobori in aceasta concentrare profunda asupra lumii banale, asupra binelui de zi cu zi, a lucrurilor neplacute sau aleatorii ale vietii, incat incetam sa mai urmarim remediile fanteziste ale durerilor si provocarilor – chiar acele superstitioase si complet eronate constructii ale religiei si spiritualitatii fantastice.

In loc sa credem in putin-probabila posibilitate ca vom fi reuniti cu cei dragi pe care i-am pierdut in rai, un raspuns mai realist, mai natural si mai integral la tristetea si devastarea ce urmeaza este sa jelim. Suferinta jelitului este ceea ce eu numesc „marele solvent al durerii”. Este ca un acid benefic peste pietrele suferintei ce impanzesc si saboteaza plenitudinea inimii noastre. Mai mult decat atat, suferinta pentru un lucru duce la alte suferinte din inimile noastre. Aceasta este o binecuvantare, deoarece ne permite sa intram in contact cu durerile noastre sechestrate. Este destul de clar de ce majoritatea evita cu tot pretul suferinta – pentru a evita aceste dureri ascunse.

Daca ne dorim sa iubim, atunci ar trebui sa ne desfatam in suferinta, cand aceasta apare si o va face intotdeauna, deoarece aceasta lume este temporala, iar inimile noastre impamantate sunt intotdeauna indragostite de aceasta lume, daca le permitem sa fie. Nimeni nu scapa de pierdere, iar daca cineva ar reusi totusi acest lucru, el/ea ar fi mai sarac(a), pentru ca toate binecuvantarile daruite de suferinta s-ar pierde: profunzime, ingrijire, compasiune, impamantare, intregire, apreciere si, in final, capacitatea de a iubi mai mult decat deplin, fara sa se treaca usor peste durerea pierderii.

Daca am elimina acele multe credinte si dorinte care ne proptesc viata intr-un mod periculos, capricios si care ne tin inimile intr-o plutire deasupra aparent inspaimantatoarei nebuloase ale vietii, ar trebui sa ne scufundam intr-o profunda comuniune cu aspectele brute ale vietii.

Pe de alta parte, daca am alege sa spunem nu acelor perceptii fantastice si superficiale, ce ne ne tin departe de realitatea sincera a inimilor noastre, a corpurilor si a vietii noastre de zi cu zi, aceasta ar fi cea curajoasa miscare din viata noastra si datatoare de putere, in acelasi timp. Nu spun ca nu ar trebui sa mai urmarim placerea, dimpotriva. Insa pericolul apare atunci cand placerea in moderatie devine (cu usurinta) o evitare in exces si o negare a ceea ce nu se simte bine.

Ce este excesiv? Excesiv este atunci cand placerea ne fura (mai mult de atat, ne lasam furati) de a ne confrunta cu emotiile dificile si cu acele aspecte mai putin placute ale vietii, pana in punctul in care pierdem sirul a ceea ce ne doare cu adevarat. Placerea devina excesiva daca ne impiedica sa experimentam o imbogatire transformatoare – aceea de a indura non-placerea pana cand ne transformam in implinire. Intr-adevar, este o chestiune de gradare – gradul in care noi ignoram ceea ce ne face sa fim oameni mai profunzi, mai bogati, in favoarea stagnarii in acele perceptii bazate pe frica ale instinctelor de supravietuire (si nu, frica nu este inerent rea!). Rezultatul este ca pierdem acea moarte sacra, ce ne-ar aduce mai mult la viata decat ne-am putea noi imagina vreodata.

Cu totii avem suficienta durere din copilarie, incat sa ne umple cupa transformarii pentru urmatorii cativa ani buni ce au de venit. Odata cu durerile copilariei, pierderea iubirii la nivel colectiv in multiplele sale forme este esential inevitabila si departe de a fi croita dupa chipul si asemanarea unui Dumnezeu perfect. 

Poate ca este mai corect sa spunem ca suntem nascuti intr-o viata imperfecta, iar provocarile noastre ca adulti maturi sunt de a prinde adevaratul sens din neajunsurile vietii, prin modul in care curajul nostru intreprinde calatoria eroului transformarii radicale ca un ritual autentic de trecere in maturitate. In spiritul negarii, aceasta calatorie este mai putin despre a adopta ceea ce credem noi ca inseamna a fi „adult” si mai curand despre transformarea cu toata inima a ideilor si a perspectivelor din copilarie, inclusiv gandirea magica.

Asadar, daca privim religia si toate acele metode pozitive, non-paradoxale (si non-transformatoare, prin urmare) ca mijloace de a fugi de experientele dificile ale vietii, intrebarea curajoasa este: cum sa facem viata banala, cu toate slabiciunile si esecurile sale, la fel de buna pe cat ne-am imaginat-o noi a fi intr-o urmatoare viata, intr-un proverbial perfect rai? Chiar daca exista viata de dupa, pentru care nu avem nicio dovada in momentul de fata, transformarea durerilor noastre inca este cea mai buna alegere de a trai, deoarece ne permite sa valorificam la maximum aceasta viata. Daca ajungem sa traim o viata perfecta si in rai, atunci vom trai dublu-imbogatiti!

Problema evadarii din realitate in non-realitate consta in faptul ca in acest proces pierdem experienta sanctificarii vietii de zi cu zi. Pierdem tot ceea ce este frumos aici si acum. Aceasta viata pe Pamant si viitorul apropiat este tot ceea ce stim cu adevarat. Si totusi, atat de multi aleg sa sacrifice realitatea prezenta, impamantata, sanatatea proprie si a naturii, pentru ceva care nici nu stim daca este real. Iar acest lucru se intampla, in mare, pentru ca viata este si dureroasa. Pe de alta parte, daca imbratisam si ne supunem transformarii inimilor noastre, nu vom rata ceea ce stim cu adevarat, ceea ce este deja frumos. Si ajungem sa transformam ceea ce ne speria cel mai tare – durerea emotionala si asociata cu frica de moarte – in frumusete. Ei, ce ziceti de asta ca si cale spirituala?!

Nu prea mi-a fost dat sa intalnesc sprijin pentru acest mod de dezvoltare personala, de implinire si de crestere a iubirii neconditionate, insa in cazul urmator...da:

Am incercat sa sugerez studentului din fata mea ca a fi spiritual inseamna mai degraba sa ne confruntam cu propria durere, decat sa facem din ea inamicul nostru. Cand Iisus ne-a spus sa ne iubim dusmanii, banuiesc ca se referea si la dusmanii interiori. El stia ca iubirea e singura cale de transformare.” — Sue Monk Kidd

Asadar, cum ar fi daca am uita toate acele proiectii si dorinte de salvare viitoare? Daca aceasta idee de salvare este doar o negare a ceea ce este aici si acum, in special a provocarilor de aici si de acum? Poate ca am putea aprecia si proteja mai mult natura, mai ales ca ea este cea care ne mentine in viata si totusi, este complet eliminata din mintile noastre. Cu cat traim mai mult in proiectii, cu atat mai vraiste devin vietile noastre de zi cu zi si cu atat mai mult simtim nevoia de a fugi in non-realitate.

Pe de alta parte, sa apreciem tot ce este simultan dificil si frumos, aici si acum, ne umple de culoare, ca oameni, pe masura ce tranformam durerea intr-o vitaliate plina de compasiune pe care o emanam, o lasam sa curga din noi si o radiem – prin munca, prezenta, respectul, compasiunea impamantata, intelepciunea si imbogatirea propriei noastre persoane.

Daca evidenta ar fi manifestarea lumii azi, ceea ce este, atunci putem vedea pierderea sacrului in viata banala, rezultatele degradarii planetei si desacralizarea naturii si corpurilor noastre – de la toate injectiile cu botox, GMO si contaminarea mancarii noastre cu chimicale netestate, pana la dezastre si amenintari nucleare, otravirea mediului si abuzarea drepturilor animalelor si ale oamenilor de peste tot.

Pierderea sacrului este o incercare unica a umanitatii, conform a ceea ce alegem noi sa definim ca fiind sacru sau nu. Atat de mult din ceea ce este considerat a merita salvarea si a trai, pentru s-a infiltrat in implinirea propovaduita de Noua Era, precum si de manipularea religioasa, cand de fapt este doar frica de natura si sacrul feminin. Daca intr-adevar am merge cu totii in rai, chiar nu mai avem nevoie de ne ingrijim de Pamant? Daca chiar suntem deja lumina pura, de ce avem de a face cu atrocitati si cu suferinta celorlalti? Pamantul si nisele sensitive ale corpurilor si mintilor noastre sunt, pana la urma, pline de durere, intuneric, demoni, pacat si, nici mai mult sau mai putin, decat de sfera iadului. Prin perpetuarea acestei propagande infertile si lipsite de sens, majoriatatea religiilor, cailor de iluminare spirituala au contribuit la stigmatizarea si dezbracarea de orice seva a sacrului din planeta si corpurile noastre.

Este responsabilitatea noastra azi sa decretam o reala transformare, sa ne intoarcem la corpurile noastre, sa ne cufundam in intunericul si lumina inimilor noastre non-duale, sa ne intoarcem la bunul Pamant, sa studiem si sa invatam in primul rand diferenta dintre mit si realitate, dintre frica propovaduita de religie si Noua Era si ceea ce inseamna cu adevarat curajul emotional. Vietile noastre si cea a Pamantului depind de asta. Iubirea depinde de asta.

Inima transformarii- partea I

Jack Adam Weber

Sursa: http://wakeup-world.com

Traducere: Alice Danila



Copyright
Toate materialele conţinute de acest website - http://www.astrocafe.ro - sunt proprietatea acestuia si sunt protejate de Legea nr. 8/1996 pentru protecţia drepturilor de autor şi a legilor cu privire la mărci şi proprietate intelectuală. Detalii...

Astro Shop

Cele mai noi articole