De ce nu cred in competitie si comparatie

Frica de non-sens si de neimportanta de sine ne transforma in niste critici deplasati, fara putinta de a mai aprecia ceva in oameni si in viata... iar in definitiv, in noi insine. Doar pentru ca cineva e bun, are curaj, putere, stralucire... in fine, are pentru ce sa fie apreciat, nu inseamna ca ne face mai mici pe noi.

Nu trebuie sa ne comparam si identificam permanent cu altii. Nu e cazul sa cautam mereu ceva care sa desfiinteze valoarea evidenta, la fel cum nu trebuie sa acoperim ceea ce nu ne place. Este ceea ce este. Suntem ceea ce suntem. Si, daca am fi ceva mai autentici, mai coerenti cu ceea ce simtim si vedem in inima noastra, daca am intelege ca nu comparatia ne face valorosi ci ne limiteaza si ne leaga de stalpul fricii de a nu fi intrecuti, atunci chiar am putea creste mai frumos, mai zvelt, mai curajos.

Nu suntem in competitie. Competitia e o carja de care se folosesc cei care, fie nu sunt siguri de drumul pe care merg, fie nu gasesc in ei o alta sursa de motivatie suficient de puternica incat sa-i sustina in dezvoltarea lor.

E o falsa credinta aceea ca doar competitia si comparatia ne cresc. Adevarul e ca doar ne separa si ne amortesc creativitatea. Pentru ca, traind in acest spatiu, suntem incordati si mai degraba concentrati la a nu le permite altora sa ne intreaca, decat la a crea si contribui.  

In plus, competitia e nenaturala. Pentru ca luptam impotriva unei celule a aceleiasi fiinte. Nimic nu e separat de nimic si nimeni de nimeni. Noi, insa, incercam sa cream aceasta separare prin toate mijloacele posibile, ca si cand e singura noastra sansa sa simtim ca existam si contam.  

Atatia oameni sunt atat de concentrati pe a vana greseli in altii si pe a-i desfiinta pentru a se simti mai putin goi- vad asta mai ales la cei care impart aceeasi bransa- incat isi pierd din putere si stralucire cu mai multa usurinta decat inainteaza.