Nu mai tăia din tine!
Tot ce mi-a ieșit în calea ochilor, de azi dimineață încoace, e trist. Tare trist. Imagini, titluri și scriituri îmbuibate de patimi, ură, frustrare, cuvinte stoarse de venin sau de-a dreptul inventate și răstălmăcite doar de dragul audienței. Sau de frica respingerii. Așa de trist încât într-o clipă, vrând să-mi spun și eu simțirea, încercând să ajut cumva, am înțeles imediat că nu e locul meu. În jurul nostru se cern ape, neguri, oameni și fapte.
Alegeri. Suntem liberi în orice moment să ne ridicăm. Să ne scuturăm. Să deschidem ochii. Și tocmai pentru că e greu, primim întotdeauna ajutor. Doar să-l acceptăm. Doar să găsim curajul de a dezbrăca hainele strâmte ale intoleranței. Ale mândriei că felul nostru e singurul fel în care ar trebui să încapă lumea.
Nu simți niciodată să-ți fie liniște? Să-ți cureți mintea de zumzetul judecăților? Să poți jumuli din pădurea gândurilor tale buruienile amare ale competiției, comparației, măsurătorilor? Să-ți limpezești energia cu o zi departe de toate, desculț în iarbă, cu ochii închiși sub atingerea soarelui? Respirând. Miezul tău de Bine te trage spre Lumină. Spre Acasă. Spre punctul din care poți regăsi Calea.
Cât de greu ar fi să-ți fii Liber? Cât de mult ai pierde din ce-ai adunat până acum dacă ai începe să-ți urmezi inima, nu calendarul social? Și în ce-ți măsori avuția de până azi?
De câte ori te-ai gândit – mai am puțin și voi ajunge acolo unde îmi doresc, mai am doar puțin de tras? Mâine nu e promis nimănui, nu-ți promite nici tu viața, rob vreunuia din mijloacele cu care suntem învățați să credem că putem cumpăra ce ne dorim.
Am venit pe lume goi, simpli și fericiți. Curați.
Hrană - mărul încrederii întreg, neatins de viermele îndoielii. Siguranță – doar iubirea celor din jur. Sprijin – credința că vom primi mereu ce avem nevoie. Pentru că ce Părinte n-ar da copilului său tot ce are mai bun? Și nici unul dintre noi nu suntem orfani de dragostea Lui.
E lunea Săptămânii Mari și aș vrea să spun că nu-mi vine bine lumea în care trăiesc. Mi-e strâmtă, îngustă, întunecoasă. Dar nu pot. Lumea suntem noi. Deci și eu. Fiecare suntem întreg dar și parte. Cu tine, cu mine, în fiecare clipă, la fiecare răscruce de viață crește o aripă nouă de energie, o cale nouă, o sămânță de speranță că putem schimba tot ce ne umbrește. Pe toți, pe fiecare.
Într-un ocean nici o picătură nu e mai mică decât alta.
Tot ce crește în jurul nostru e rodul Luminii pe care o lăsăm să treacă prin noi. Trebuie să deschidem fereastra acceptării. Fără condiții, fără ”da, dar...”. Acum. Azi.
Tot ce crește în jurul nostru e rodul Izvoarelor pe care le lăsăm, conștient, să sape pământul de sub tălpile noastre. Izvorul viu al șansei va rupe întotdeauna temelia înșelătoarea a obișnuinței de zi cu zi. Temelia rutinei în care te crezi ferit de rău, dar nu știi că ești și ascuns din calea mai binelui. Dacă vrei să-ți ridici o viață nouă, nu poți păstra din cărămizile celei de acum. Nu poți umple o cupă deja plină!
Tot ce putem face e tot ce Credem noi că putem face! Nimic mai mult. Dar nimic mai puțin. Și nici un timp mai bun decât clipa de acum.
Ești clădit fără stavilă la fericire. Fără granițe la vise. Fără mărginire la puterea de a te ridica. De câte ori e nevoie.
Ascultă-te! Ai răbdare! Ajută-te! Apropie-te! Vezi dincolo de acoperirea pielii, lumina din care ești făcut.
Imaginează-ți că ai pierde tot ce crezi că ai.
Așteaptă până a tăcut și ultima grijă, și ultima frică, iar în tăcerea eliberată de lucrurile care te țineau în loc, poți auzi de fapt cel mai bun sfat al îngerului tău:
Nu mai lupta împotriva ta! Nu mai tăia din tine, rupe haina care nu te cuprinde!
Anca Constantin
Sursa foto: http://www.istockphoto.com/