Ascultand ce simte adolescentul, nu (doar) ce spune. Sau de ce se razvratesc copiii

Autor: Nicoleta Svârlefus - miercuri, 25 februarie 2015, 18135 vizualizari
Ascultand ce simte adolescentul, nu (doar) ce spune. Sau de ce se razvratesc copiii

Ma tot intalnesc cu adolescenti, cu povestile lor si mi-e tot mai drag sa ma apropii de ei, sa-i ascult si sa incerc sa inteleg ce simt, ce nevoi nespuse au, dincolo de razvratirea sau, dimpotriva, izolarea si inchiderea lor in ei insisi. 

Am lucrat de-a lungul anilor cu adolescenti, am unul in familie, am si prieteni ai caror copii mi-au devenit prieteni... Si observ ce se intampla, mai ales in ultimii ani, in ambele tabere (da, uneori adultii isi creeaza tabara lor, in opozitie cu cea a propriilor copii), cea a parintilor si cea a copiilor. E interesant ca parintii (nu toti, dar in mare parte) se plang ca "nu se mai inteleg cu adolescentii lor", "ca sunt prea rebeli, prea incapatanati, prea razvratiti", "nu asculta", si "nu stiu ce sa mai faca, pentru a-i schimba si a-i pune pe drumul bun". Multi parinti cauta inca retete si corectii eficiente pentru relatia cu copiii lor, pe principiul "ei trebuie schimbati, nicidecum invers".

Copiii, pe de alta parte, rar isi gasesc contextele in care sa se planga (se intampla cu prietenii sau colegii) si oricum o fac mai putin... ei au alt mod prin care isi arata nemultumirile si durerile.

E interesant de vazut sensul lui "a asculta", care  este altul pentru fiecare dintre ei. Parintele spune "nu ma asculti", referindu-se la faptul ca progenitura sa nu face ce si cum hotaraste el. Copilul cand spune "nu ma asculti", vrea sa spuna "nu intelegi ce simt".

Care dintre ei e defect, care trebuie reparat? Niciunul, nici celalalt. Sau si unul si celalalt. 

Stand de vorba cu ambele "tabere", am descoperit ca acolo se afla niste oameni speriati. Parintele, care nu are reteta si instructiuni, chiar daca le primeste cu varf si indesat de la scocietate, se teme ca ar putea sa esueze ca parinte. Se teme ca propriul copil va esua, ceea ce inseamna ca educatia data nu a functionat, deci e un esec personal. Apoi, se teme ca pierde dragostea copilului sau, ca nu mai ajunge la el, ca in cele din urma copilul sau se va indeparta sau il va rani prin alegerile sale. Se teme de suferinta. 

Copilul se teme si el. E speriat, intr-o lume pe care o descopera tot mai potrivnica si tot mai razna, pe care nu o intelege. Sufera ca nu e ascultat si inteles. Si peste toate astea, nu intelege de ce nu e intrebat ce simte, ce isi doreste, ce-i place, ce stie. Nu intelege de ce trebuie sa se conformeze, de ce i se impun si cer lucruri pe care el nu le simte, nu le vrea. Si se protejeaza. Fie se razvrateste, fie se inchide in el, fie ambele. In orice caz, isi cauta si isi construiesteun mod prin care sa supravietuiasca acestei lumi nebune.

Practic, adolescentii in special (pentru ca ei simt puternic impactul celor din jur asupra vietii lor), se revolta cand adultii incearca sa le rapeasca ce au mai de pret: individualitatea. Si da, poate parea ciudat ca unii sunt foarte vocali in revolta lor. Se intampla sa interpretam asta in fel si chip, de la proasta crestere, pana la ADHD, numele dat de de stiinta unei manifestari pe care e mai usor sa o etichetezi decat sa o intelegi si sa o cercetezi cu inima deschisa, dincolo de concepte, aparente si teorii. Ma rog, asta e alta discutie.

Revenind, da, parintii de astazi se confrunta cu o mare provocare in relatiile lor cu copiii adolescenti (si nu numai). Invatatorii si profesorii au remarcat prezenta tot mai acuta a "tupeului" elevilor, si atat ei cat si parintii se vad deseori neputinciosi ("nu stiu ce sa mai fac!").

Se vorbeste despre conflictul intre generatii. Dar e cu adevarat un conflict, adica e un dat? Sau e doar obiceiul nostru de a transforma in conflict, diferentele dintre noi.

Intre o generatie si alta exista diferente. Asa cum, de fapt, exista diferente intre toti oamenii. Si nu am fost invatati asta, nu am fost invatati sa le acceptam si chiar sa le onoram si sa le folosim. In schimb, am fost incurajati sa ne conformam, sa facem ce se face, ce fac ceilalti copii, sa avem note ca ceilalti, sa ne placa materiile care "trebuie", sa alegem meseria pe care o cred altii potrivita etc... Noua ne-a fost strivita individualitatea, iar noi, cei mai multi, ne-am resemnat sub presiunile exterioare, am pus capul in pamant si am mers cu turma. Sau ne-am revoltat, in felul nostru de cele mai multe ori tacut. Pentru ca nu aveam curajul sa spunem ce credem, ce stim, ce simtim. Pentru ca nu se cadea sa facem asta. Parintii si profesorii aveau autoritatea suprema. "Tu faci ce spun eu, ca eu te-am facut". Am crescut fiind proprietatea cuiva, nu fiinte libere care au ales sa vina pe pamant. Si asta ne-a tocit simturile interne cele mai de pret, ne-a inchis inimile, ne-a anulat puterea si increderea in noi, ne-a transformat in niste masini facatoare de ceva, in cursa continua catre altceva, mai mult, mai bine... cu eforturi majore pentru a deveni acel "cineva" din viziunea altcuiva si nu a a noastra... si cu costuri uriase suportate, evident, de noi.

Asa au mers lucrurile generatii la rand, cu schimbari totusi de la una la alta... Si iata-ne astazi, intr-un moment in care oamenii se cauta, se trezesc, isi transforma constiinta. Este evident ca, intr-un astfel de moment prin care trece intreaga omenire, copiii care vin in aceste timpuri sunt altfel. Mult diferiti. SI nu o sa vorbesc despre cum sunt ei numiti (de cristal, curcubeu etc), ci din experientele pe care le avem cu totii. Iar daca suntem atenti, si daca intelegem ca suntem doar diferiti, ca niciunii nici altii nu sunt defecti si nu au nevoie de reparatii, atunci nu ne vom mai aseza in opozitie, ci unii langa ceilalti. Si vom putea cu adevarat sa ascultam si sa cream altfel. Impreuna.

Ei bine, daca noi ne-am resemnat si am cedat in fata presiunilor, alegand cai total nepotrivite pentru noi, copiii de astazi nu mai sunt dispusi s-o faca. Ei se revolta. Isi striga neputinta in fata unor sabloane pe care ei le vad atat de rigide si fara sens. Isi apara cu toate puterile individualitatea si libertatea de a fi si trai in viata pe care o aleg. Va dati seama cat de mult curaj au? Sa te simti singur impotriva tuturor si totusi sa continui sa-ti sustii parerea si pozitia, asta e mare curaj. Poate nu mereu sunt cei mai diplomati, pentru ca ei nu au fost inca dresati (total) sa zambeasca frumos si sa minta in fata unei realitati pe care o percep diferit.

E timpul, poate, sa intelegem, ca dincolo de un comportament asa-zis "revoltator", se afla niste sentimente ascunse, niste nevoi poate nerostite. Cand te simti intr-o lume de autisti, cand nu intelegi ce rost are sa faci niste lucruri doar pentru ca asa vrea cineva, cand ai senzatia ca nimeni nu asculta cu adevarat, in schimb toata lumea iti cere, fie te revolti fie te ascunzi.

Una peste alta, si parintii sunt niste copii speriati, exact cum sunt si copiii lor. Si unii, si ceilalti, se apara, vor sa evite durerea si suferinta. Si cauta acelasi lucru: iubirea. Si pe ei insisi. Cu deosebirea ca parintii se agata de principii si modele de viata exterioare lor, in timp ce copiii se agata de inima lor puternica inca si de adevarul lor.

Ce e de facut? Cum e posibil sa transformi o relatie tensionata cu copilul tau adolescent? Pai iata niste intrebari in care sa stai... Daca te vei intreba ce e posibil sa fii si sa faci TU, pentru asta, vei primi raspuns pe orice cale... Doar sa asculti si sa-ti asumi ca ai contributia ta in situatia asta, oricare ar fi ea, si iti apartine responsabilitatea a ceea ce ai creat. Asumandu-ti ca ai creat o situatie, o poti cu adevarat schimba.

Apoi, la ce esti dispus sa renunti, astfel incat sa creezi spatiu pentru ceva diferit? La un punct de vedere, la control, la niste principii, la asteptari...? Poate sa renunti la a-ti trata copilul ca pe un proiect, o proprietate personala sau un trofeu si, in schimb, ai putea incepe sa-l privesti ca pe o fiinta libera care a ales sa-i fii parinte? Poate sa renunti la a-l controla prin transfer de vinovatie? Poate sa fii ceva mai prezent cand spune si mai ales cand simte ceva? Poate sa incetezi sa ceri si sa incepi sa intrebi? Poate sa asculti mai mult la ce simte el, ce simti tu? Poate sa te relaxezi mai mult? Poate sa recunosti ca nu ai toate raspunsurile si sa-i spui ca te temi la fel ca si el? Cum ar fi sa stie ca esti vulnerabil? Ca ai temerile tale? Oare i-ar fi mai usor sa stie ca parintele lui e un om si ca se teme? Cum ar fi sa stie ca esti de partea lui si nu impotriva? Si ce altceva e posibil sa fii si sa faci pentru va contribui unul altuia, pentru bucuria amandurora si a tuturor?

Ma inclin in fata tuturor parintilor (tot mai) constienti!

PS: Daca iti e ceva de folos, primeste, ia cu tine si da mai departe, daca nu, treci mai departe. :)

Cu drag,

Nicoleta Svârlefus

Sursa imagine: www.medicaldaily.com



Copyright
Toate materialele conţinute de acest website - http://www.astrocafe.ro - sunt proprietatea acestuia si sunt protejate de Legea nr. 8/1996 pentru protecţia drepturilor de autor şi a legilor cu privire la mărci şi proprietate intelectuală. Detalii...

Astro Shop

Cele mai noi articole