AstroCafe Blog

Am fost la Mogosoaia, cu sotul meu. A fost, cred, una dintre cele mai puternice experiente din viata mea. Inca ma simt... nu stiu cum. Inca mai respir binecuvantarea pe care am primit-o odata cu aceasta vizita. Inca nu gasesc cuvinte sa exprim ce traiesc de la primul pas pe care l-am facut in curtea casei in care stau acesti copii, aceste minuni.

Am fost emotionata toata ziua, la gandul ca voi merge acolo si-i voi cunoaste. Am fost emotionata ca o s-o cunosc pe Lili. Am respirat entuziasm, avand certitudinea ca in sfarsit fac pasul pe care mi-l doresc demult. M-am mai implicat in campanii, m-am implicat chiar si pentru acesti copii in campania Hand 2 Hand, am strans/donat bani si altele. Dar nu am intrat niciodata fizic intr-o astfel de casa.

Sufletul meu astepta momentul asta, stia ca atunci cand voi fi pregatita, o voi face. Stia ca pentru mine e mai mult decat o contributie sau o vizita. E o amintire, e o experienta pe care mi-am ales-o intentionat pentru aceasta viata. Va voi explica in randurile urmatoare de ce a fost ca o amintire :) .

Pana una alta, iata cum a fost. M-am dus fara nicio asteptare. Doar cu emotii si sentimente intense. Am oprit pe drum, am luat prajiturici si sucuri. Mi-era cumva teama, ca n-o sa stiu cum sa ma port. Dar am fost ajutata. Prima data am cunoscut-o pe Alina, un ocean de liniste, caldura, frumusete, generozitate. Am intrat in casa, condusi de ea. Copiii au venit imediat spre noi. In timp ce faceam cunostinta cu fiecare copil, doua fetite s-au lipit instant de mine, una ma tinea de-o mana, cealalta, de un deget. Au venit sa ma ia in brate, s-au lipit de mine, imi sorbeau fiecare cuvant si gest.

Eram ca in transa. Un intens si constant sentiment de iubire si compasiune m-a cuprins... Imi simteam inima cat casa de mare!

Le-am cerut sa-mi arate casa. S-au oferit imediat. Cu caldura, cu drag, cu respect. Mi-au descris fiecare incapere, mi-au aratat cine si unde doarme, si-au cerut scuze pentru dezordine. Wow, mi-am zis, copiii astia chiar sunt crescuti intr-un centru de plasament?

Din prajiturile pe care le-am dus, prima servita am fost eu. Mi-au dat lacrimile. Apoi, au spus : "trebuie sa le ducem doamnelor de pe terasa". Mi s-a pus nod in gat. Si iar, in gand, am zis: wow!

Lili nu era. Era la muzeu cu Radu, un agent inimos :) . Am stat de vorba, cand cu Alina, cand cu copiii. Tihna si pace si caldura. Atat.

Apoi a venit Lili. I-am spus ca eu si Cornel ne-am oferit sa ne ocupam de ea, in campania HAI! un ghiozdan nou, papucei si pulovarase pentru 17 copii... e o dorinta cu bobocii care si numara bucuriile toamna!

Mi-a multumit, m-a luat in brate. Era fericita. Am vazut asta, am simtit, am stiut. A stat tot restul serii langa mine. Din cand in cand imi lua mana sau ma imbratisa.

Lili e o fata minunata. Cuminte, isteata, politicoasa, frumoasa, calda, afectuoasa. Olimpica la geografie. A facut tot posibilul sa ne simtim bineveniti. Si i-a reusit, pentru ca am avut sentimentul ca ne stim de cand lumea. Ne-a condus pana la masina si nu a intrat in casa pana cand nu am plecat. I-am promis ca ne vom intoarce si o vom duce la cumparaturi. Ne-a rugat sa revenim. De mai multe ori. De parca se indoia sau se temea ca nu e real. Am asigurat-o ca vom fi acolo. Si ca poate conta pe noi oricand.

In timp ce stateam asa, cu totii, acolo, mi-am amintit. Am avut un flash, poate cel mai clar din viata mea. Cea mai vie amintire dintr-o alta viata. Am trait intr-un orfelinat, intr-o astfel de casa. Pentru un moment, am fost una de-a lor, eram din casa aceea. Am fost la fel. Am trait la fel. M-am cutremurat. Deci asta era. Deci de asta aveam si o tragere de inima, dar si o mare rezistenta fata de o astfel de vizita. Deci...da!

Apoi, o fetita (nu mai stiu care) m-a intrebat cati ani am. Dupa ce au incercat, care mai de care, sa ghiceasca, le-am spus: am 35. Si Lili zice : "- Ca mama!" Eu zic: "- Poftim, ce-ai zis?". Ea zice: "- Ca mama. Mama are 35."  Ooook. Am tras aer in piept. De multe ori.

De fapt, toata seara am fost intr-o baie de emotii. Pe drum, nici eu si nici Cornel, nu am avut cuvinte. Nici acasa. Dar am stiut ca e bine. Ca am curatat ceva. M-am vindecat de ceva. Si am castigat ceva. Ca avem o bucata de drum comuna cu a acestor copii. Si ca, in toate felurile posibile, cu tot ce ne inspira si putem, ii vom sprijini. Acasa, am plans. De preaplin, de nod, de nu stiu ce. Aveam ceva in mine. Un gol si un preaplin, in acelasi timp. O greutate si o usurare. Mi-era greata. Si ma sufocam. Aveam doua variante: sa vomit sau sa plang. Si am plans. Nu de durere. Mi-era bine, era bine, e bine. A fost o taiere de cordon care ma tinea captiva intr-o poveste. Inca nu mi-e clara povestea, dar stiu ce am de facut, stiu ce am de daruit. Stiu unde am de "lucrat" in relatia cu copiii. Stiu ca imi pot fi maestri. Si chiar imi sunt. In seara asta, am invatat, am trait, am respirat, am primit generozitate absoluta! Care nu sta in nimic material, ci sta in inima si se daruieste altor inimi. Copiii astia deja ne-au tinut primul curs de iubire! Suntem gata sa primim si sa daruim inapoi.

Nu uit imbratisarile de la plecare si rugamintile copiilor: "sa mai veniti!". "Puteti fi siguri de asta! Ne-am indragostit de voi", am zis!

Dupa ce am plecat, nici un gand in cap: cum zicem noi, inca o experienta care ne-a dat "reset" complet. Ne-am mutat in inima, din cap. Deci, cine e maestru, pana la urma? Cine, cui, daruieste? In permanenta e un schimb.

Multumesc, multumesc, multumesc. Fii binecuvantata, Alina. Esti un inger trimis de Dumnezeu, la ei. Fiti binecuvantate, suflete minunate! Sunteti deja in inima noastra si va vom purta aici, mereu!

Foto: Radu Cezar Gheorgheza

Pana miercuri, strang banuti pentru ziua de cumparaturi pe care dorim sa i-o daruim lui Lili. 10 lei, 100 lei, 1 leu, nu conteaza. Orice banut e binevenit. Copiii astia au nevoie de orice. Orice. Tot ce pentru voi pot insemna lucruri banale: de la pasta de dinti, pana la carti, haine si chiar canapea, de ex.

Multumesc celor care au raspuns "prezent" pana acum: Elena Saftencu, Cristina Niculescu, Alexandra Sararu, Danuta Vasilateanu, Alina Obreja, Carmen Deaconeasa, Lili Stoica, Nic Burcea, Isabela Cosneanu. Multumesc mamei mele, socrilor mei, lui Cornel si tuturor care se vor implica.

Astept email la dr_n_svarlefus@yahoo.com , sa va dau detaliile.

4 Comments

  • Dana says:

    Multumim ca ai impartasit cu noi. Ma bucur tare pentru tine. Pup

  • nik says:

    Te inteleg! Cunosc prea bine sentimentul! Dar iti spun ca experienta ta e general valabila:asta simte orice om, oricat de insensibil ar fi, intr-o casa de copii, sanatosi sau cu handicap:Lectie de omenie, de iubire, purificare. Oricare din noi ar trebui sa aiba putin curaj o data in viata si sa faca acest pas. Apoi il va face foarte des , ca o necesitate!

  • Isabela says:

    Mi-am adus aminte azi de inceptul lunii septembrie de altadata… Si am plans… Mi-am adus aminte de mirosul copertilor noi de vinilin, de bucuria cu care probam pantofii noi de scoala, de creioanele noi colorate si de mirosul de hartie. Care este diferenta dintre mine si Lili? Stiu, niciuna. Ba da, ea traieste acum ce va fi mai tarziu amintirea de inceput de scoala. Si vreau sa se bucure acum. Si sa aiba o amintire frumoasa mai tarziu. Asa incat, primeste, Nico, si o mica contributie din partea mea. Din tot sufletul pentru un copil, ca si mine.

  • Andrei says:

    frumos articol :)

    am ajuns si eu ieri pe acolo

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*