AstroCafe Blog

Viata, un sejur pe Pamant!

August 25, 2010

Vii aici, pe Pamant, stai cat stai, si apoi pleci. Esti in trecere. Ca atunci cand mergi in concediu. Ajungi la destinatie, faci ce faci, vezi ce vezi, te bucuri sau nu, te distrezi sau nu, iti cumperi suveniruri sau nu... Si apoi pleci, te intorci acasa. Tu iti alegi destinatia, la fel cum ai facut si cand ai venit in lumea asta. Tu alegi pe unde sa te plimbi, ce sa vizitezi, unde sa te cazezi, ce sa experiementezi, ce sa citesti, ce sa mananci, la fel cum faci si in viata ta.  Si la fel, atunci cand calatoria pe Pamant s-a sfarsit, te intorci ACASA!

Daca privesti asa lucrurile, daca intelegi ca esti in trecere, atunci de ce te mai chinui sa acumulezi, de ce iti vinzi linistea si sanatatea si bucuria si iubirea, pentru satisfactiile efemere, de ordin material?
Adevarul e ca n-ai nevoie de nimic. N-ai nevoie sa AI nimic. Vii aici, pe Pamant, asa cum te duci intr-o vacanta. Si e ca si cand ai vrea sa cumperi mobila din camera in care esti cazat, sau restaurantul unde mananci, sau florile pe langa care treci, sau avionul cu care zbori, sau chiar hotelul intreg.

Dar n-ai nevoie de toate astea. Pentru ca in vacanta te duci sa te relaxezi, sa te bucuri, sa gusti din fascinatia descoperirii unor locuri noi, sa te distrezi...

Acum, incearca sa privesti sederea ta pe acest Pamant ca pe o calatorie. Caci asta si este. Vii, traiesti, pleci. De ce crezi ca ai venit? Sa te chinui sa strangi cat mai mult, ca si cand regula jocului este sa acumulezi puncte, in functie de cat AI? Ca si cand, la final, castigi jocul doar daca ai acumulat aceste puncte?

Nu ar fi cam mic jocul asta? Nu ar fi prea mic scopul venirii noastre aici? Oare toate trofeele materiale nu reprezinta anestezicul, drogul, care ne tine adormiti, livrandu-ne iluzii una dupa alta si tinandu-ne departe de esenta? Pentru ca alergatura dupa "siguranta" si "stabilitate", competitia si ambitiile nu sunt decat niste iluzii. Si e ca si cand suntem tranchilizati cu totii. Si traim numai in concediu. Unii nici atunci.

M-am intrebat de ce unii oameni isi regasesc entuziasmul si bucuria de viata numai in concediu, sau cand acesta se apropie. De ce isi rezuma viata doar la aceasta bucurie? Poate pentru ca doar atunci arunca "gunoiul" din minte, ies din iluzia materialului, nu mai sunt setati pe acumulare...

Dar nu e cam putin, nu e cam marunt jocul asta numit viata? Oare nu am venit aici pentru a experimenta si alege, pentru a afla cine suntem si a ne manifesta ca atare, pentru a trai cu bucurie indiferent de alegerile pe care le facem, pentru a fi recunoscatori ca am primit acest "concediu" minunat? Chiar, ce-ar fi sa vedem viata ca pe un concediu permanent, ca pe un joc, si sa nu ne mai luam atat de in serios?

Oricum, concediul acesta se va sfarsi la un moment dat, si nici macar nu conteaza cat a fost de lung, ci conteaza calitatea lui, conteaza cat de constienti am fost, cat de recunoscatori, cat de plini de iubire, cat de intelepti am devenit. Ceea ce nu inseamna ca nu ne putem bucura de toate bogatiile Pamantului. Caci de asta ne-au fost date. Dar trebuie sa incepem sa traim punandu-le pe acestea in slujba noastra si nu fiind noi in slujba lor. Sa FIM, si apoi sa AVEM!

Altfel, viata se poate compara cu un concediu "ratat", asa cum numim un concediu in care am consimtit sa fim tristi, sa ne enervam din orice, sa fim nemultumiti, si din care poate ne-am intors mai repede acasa. Am luat insa niste suveniruri, care poate zac in sertare si acum, pe care am uitat sa le privim si sa le apreciem. La fel cum facem cu casele noastre, cu masinile, cu succesele, cu tot ce acumulam fara sa avem cu adevarat nevoie. Sunt doar niste suveniruri. Iar asta pentru ca am avut asteptari, am luat cu noi tot "gunoiul" mental si toate iluziile.

Cand ai venit pe Pamant nu ai adus nimic cu tine, nici nu ai platit asa cum faci pentru un concediu, si nici nu vei lua nimic cu tine cand vei pleca. Atunci, la ce bun sa acumulezi iluzii materiale? Si de ce sa nu te bucuri de darul primit? N-o faci, doar pentru ca e gratis? Sau pentru ca ti se cuvine?

8 Comments

  • Alina says:

    Minunat… ca de obicei…

  • Carmen Taracila says:

    dap, luam totul prea in serios,si ne-am obisnuit sa lasam societatea sa ne dicteze, viata, chiar si sentimentele-ma bucur ca mai simt si altii ca si mine-pt ca o data demult mi s-a spus ca nu sentimentele sunt suficente pt o relatie dintre 2 oameni, si ca conteaza mm principiile…atunci incepusem sa ma indoiesc grav de mine-multumesc pt ca simt ca am renascut si ma simt libera dupa experientele de la cursuri si de din tabara;e minunat sa stii ca viata nu are reguli decat daca noi le concepem si nu are limite in imaginatie, in indrazneala…;:)e asa bine sa oferi afectiune-chiar si o vorba buna sau un simplu si mirific zambet- fara sa astepti nimik in schimb..e bine sa te joci si sa accepti ce primesti!Nico, cred ca e timpul sa scrii o carte-poate online sa inspiri si mai multi oameni, nu ca deja nu ai fi scris tone de randuri inspirative si absolut sublime!:) ce ma bucura cel mai tare ca in viata mea au inceput sa intre din ce in ce mai multi oameni-ceea ce pana acum era cu circuit inchis-asta poate ca m-am deschis si nu imi mai este frica de oameni,pt ca noi singuri alegem sa suferim,ce taree asta,nu? Si la mai mare!

  • Isabela says:

    Daaa, viata de zi cu zi ca un concediu! Ce frumos, imi place mult imaginea asta! Ca un itinerariu turistic. Si na! ca se intampla sa vina un ghid ca Nico, sa te traga de maneca sa privesti in jurul tau, sa fii doar prezent si sa descoperi minunatiile. Iti sunt recunoscatoare si te iubesc

  • roxi says:

    super impresionant!!!! prezent!!!! minunata analogie…cu un efect “optic” senzationl.
    Ma inspira sa fiu prezenta la fiecare clipa!!!Multumesc, Nico!!!!!

  • Ela says:

    Ceva pe aceeasi tema, primit pe e-mail:
    Femeile s-au opintit cîteva secole sã ajungã egale cu bãrbatii, iar
    acum nu mai stiu cum sã scape de acest groaznic privilegiu. Muncim ca
    niste tîmpite, îi multumim patronului cã ne dã sansa extraordinarã de
    a lucra si-n weekend, ca sã ne afirmãm si sã ne tinem de deadline.
    Sefii pleacã de vineri la prînz si-i mai vezi luni dupã-masã, cînd se
    desteaptã din mahmureli de cinci stele.
    Timp în care ai deosebita onoare de a le tine locul, cã de-aia ai dat
    atît din coate si-ai fãcut ulcer de cînd mãnînci numai kebab în
    chiflã, la serviciu, ca sã ajungi femeie de nãdejde. Firma te-a
    rãsplãtit cu douã dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul
    triumfului tãu personal.
    Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook si Power Point, cosmarul
    ti-e împicãtit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie “urgent”,
    “campanie”, “scheme”, “rapoarte”. În somn, butonul Delete nu merge, nu
    scapi de pãtrãtici si te trezesti tipînd. Nu pentru cã te înnebunesc
    folderele, ci pentru cã e deja 7.30 si la 8 trebuie sã fii la firmã
    si-ai dormit strîmb si-ti stã bretonul ca o bidinea.
    Scuzã-mã, te las putin pe fir, cã mã cere unul de nevastã…
    Munca e bunã numai cînd ti-aduce un franc cinstit în buzunar si, mai
    ales, îti dã si rãgazul sã-l cheltuiesti. Sistemul suedez prevede cã
    trebuie sã ametesti muncind cinci zile pe sãptãmînã si sã ametesti în
    bar douã zile pe sãptãmînã. Ãsta e raportul minim rezonabil.
    Carierismul e plãsmuirea bolnavã a unor filme imbecile de la
    Hollywood, care insinueazã cã o femeie poate face orice, dacã vrea ea:
    ajunge imediat director executiv, naste trei pui vii pe care îi
    hrãneste cu lapte praf, sotul o iubeste lesinant, desi o vede cam sase
    ore pe sãptãmînã (sau poate tocmai de-aia), iar el, desi e
    neurochirurg, sef la Memorial Hospital, nu e stresat deloc, face
    mîncare la copii, spalã vase si-o asteaptã pe ea cu masina la firmã,
    seara. Pardon, noaptea. Nu se stie cînd opereazã el pe creier si mai
    face si lectii cu aia micii, dar ea, nevasta, are de predat patru
    rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri si de convins opt clienti
    sã investeascã.

    Am chiulit si-am sã chiulesc cu voluptate de la muncã, întotdeauna.
    Chiuleste si tu, salveazã-ti viata, femeie! Atît cît se poate. Ia
    bunul simt, în doze homeopatice. Sã stii numai tu.

    Cele mai frumoase petice de viatã le-am cãpãtat fugind de rãspundere.
    Cea mai bunã bere pe care am bãut-o în viata mea n-a fost la Praga, ca
    lumea bunã, ci în Herãstrãu, cînd o tãiasem de la sedinta de redactie,
    lãsînd vorbã cã mi s-a spart teava de calorifer si m-au chemat vecinii
    sã strîng apa. Mi-a rãmas în cap (si mie, ca atîtor altora) gafa de la
    TVR, de la Revolutie, cînd habar n-aveau cã intraserã deja în direct,
    si cineva i-a zis lui Dinescu: “Mircea, fã-te cã lucrezi!”. Si Mircea
    a ascultat. Si-a ajuns departe. Pînã cînd vom pricepe omeneste tîlcul
    acestui îndemn vital, vom continua sã ne prefacem cã trãim.

  • Geanina says:

    Excelent articol!!IL-am citit de 2 ori si reiau din nou lectura!

    BRAVO!

  • Oliwer says:

    Absolut minunat si descris atat de simplu spre a fi inteles de oricine. Iti multumesc !

  • Flipi says:

    când viaţa îţi arată faţa ei frumoasă, nu cred că te mai poţi întoarce cu spatele. lecţiile pot fi frumoase atunci când starea interioară se compune la puterea cerului.
    inima ştie întotdeauna să vadă, să simtă trăirea adevărată şi să o pună în faţa polului negativ, care în fine e numai diferenţă de gradaţie.

    şi da, natural, ajungi să experimentezi viaţa, să curgi pe canalele luminoase din totţi şi din toate, ca o particulă rotundă de iubire şi să îţi dai seama că mica vacanţă pe care ţi-a oferit-o sufletul se transformă în eternitatea beatitudinii spiritului.

    frumos spus!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*