AstroCafe Blog

Am fost cateva zile la munte, la Moeciu, desigur la pensiunea pe care deja o iubesc si unde mi-am facut prieteni, Vlahia Inn. Cu ocazia festivalului Vlahia Folk Festival, un succes real, datorat oamenilor cu suflet de acolo. Si cum nu ne mai dadeam dusi, am ramas o zi in plus in zona, sa mai savuram din aerul senzational, linistea incredibila, prietenia unor oameni minunati, atmosfera de poveste.

Apoi, am primit invitatia de a merge la niste noi prieteni, in satul Pestera. Am acceptat imediat, chiar daca asta presupunea sa ne amanam cu inca o zi plecarea spre Bucuresti.

Cand am ajuns acolo, ni s-a taiat respiratia. Eu nu cred ca am vazut o priveliste mai spectaculoasa in viata mea. Si, mai ales, nu am vazut-o fiind in curtea casei cuiva. Si nu in Romania. Pur si simplu, am amutit cu totii! Aveam sentimentul ca suntem in Rai. Din gradina (in spatele casei, mai exact) se vede Piatra Craiului, iar toti muntii aceia pareau atat de aproape. De acolo, de la cota aprox 1100m, viata ti se pare altfel. Linistea face capul sa taca. Ciripitul pasarilor te face mai prezent ca niciodata. Uiti de tot ce te-a preocupat vreodata. Timpul trece altfel, mult mai lent, si iti da increderea aceea ca poti face o gramada de lucruri intr-o zi. Oamenii sunt relaxati, zambesc, nu se grabesc. Te simti inspirat. Esti deasupra norilor. Energia si vibratia te furnica in tot corpul. E ca si cand te apropii de tine, mai exact intri in inima ta. Realizezi despre ce e viata. Vrei acolo.

Insa suprinderea nu s-a terminat aici. Oamenii acestia au fost o sursa incredibila de inspiratie, putere, curaj. Povestea lor a reprezentat o lectie importanta pentru noi si o provocare uriasa.

Cei care ne-au fost gazde sunt oameni care s-au nascut si au trait in Bucuresti 35 ani. Oameni care nu s-ar fi gandit niciodata ca ar putea parasi capitala. Dupa cum ei insisi spuneau: "respirau mirosul asfaltului incins si erau dependenti de el". Insa in urma cu 3 ani, ajungand in acele locuri, mergand sa vada un teren, asa, intr-o doara, au hotarat sa se mute acolo. Spontan, fara niciun fel de pregatire mentala prealabila. Pur si simplu au fost inspirati de acel loc si si-au urmat inima. Iar din acel moment, au facut totul pentru a-si implini visul. Iar astazi au buletin de Pestera, sunt fericiti, linistiti, au tot ce au nevoie, creeaza minunatii, isi invita prietenii la ei, isi petrec diminetile cu cafeaua in mana, privind muntii de pe terasa.

De atunci, nu-mi revin. Aceasta experienta mi-a schimbat iremediabil niste convingeri. Mi-a dezvelit inca un colt de inima si m-a provocat sa vad viata complet diferit. M-a "fortat" sa ma uit la ce vrea inima mea cu adevarat, la natura reala a fiintei mele. E incredibil cat de transformatoare poate fi o experienta, care la prima vedere pare banala.

Mereu am crezut ca viata mea este in lumea "civilizata", unde exista "oportunitati", unde e aglomeratie, etc. Nu m-am uitat niciodata la o alta varianta, poate pentru ca am eliminat-o din start si nu am crezut-o posibila pentru mine.

Acum, stau si ma intreb de ce mi-am dorit atata sa stau aici. De ce nu concepeam sa ma clintesc. De ce oamenii aleg orasele mari si aglomerate. De ce am avut o oaresce teama de a locui intr-un loc mai retras, cu mai putini oameni, departe de agitatie? Iar raspunsul a venit ca un bolovan, rostogolindu-se peste toate tiparele mele de gandire, peste ego-ul meu: nevoia de recunoastere.

Poate ca abia acum sunt pregatita sa renunt nevoia ego-ului meu de a fi recunoscut, de a fi aplaudat, de a crea iluzia unei identitati bazate pe tot felul de preocupari asociate "omului modern". Poate ca abia acum sunt in stare doar sa fiu.

Multumesc din toata inima pentru aceasta experienta profund revelatoare! Stiu ca nu e intamplatoare! Si nu  intamplator m-am indragostit, doar cu cateva seri in urma, de cantecul minunat "Invata sa zbori!"

5 Comments

  • Alina says:

    M-ai topit! Am lacrimi in ochi. Pup mult si strang in brate tare!

  • Robert Pope says:

    Ramai in starea asta. Sunt in aceeasi stare. Viata este minunata si toate lucrurile au inceput dintr-o data sa mearga. Parca am scapat de “cutia de carton cu piersici” de cand m-am intors din acest minunat loc. Ii multumesc lui Dumnezeu ca exist. Iti multumesc si tie si lui Cornel pentru minunatele zile. Ii multumesc aici si lui Dan, Bobo si lui Dani. Viata e frumoasa. Doresc tututor oamenilor sa traiasca momente de acest fel si sa ramana in ele.

  • Monica says:

    Intr-adevar, zile minunate intr-un colt de rai in care revin mereu cu drag…
    Poti sa fii oriunde…in varf de munte sau pe asfaltul incins…in Romania sau oriunde in lumea asta mare si totusi atat de mica…
    Pentru ceea ce faci tu, Nico, nu conteaza locatia…Iar pentru felul in care mangai sufletele oamenilor si ii inspiri nu exista cuvinte potrivite de multumire sau recunostinta. O vezi doar in ochii lor iar gandul lor bun ajunge la tine oriunde te-ai afla.

  • simona says:

    Parca ai scris ce aveam eu inb suflet. Acum 10 min m-am intors in Bucuresti tot la fel, dintr-un alt colt de rai:)/ langa Breaza/Talea, intr-o vale unde ecourile de triluri suna a Porumbescu cu reverb:)/ am ratacit pe acolo de-aiurea si soarta mi-a scos in fatza niste personaje – un constructor de case in pamant:), un mos de 85 ani care mi-a rezumat istoria locului si cum s-au iubit “talienii cu romancutzele focoase” si un anunt – “vand teren”…Iti multumesc ca mi-ai dat raspunsul la intrebarea care ma chinuia – “ce ma tine in asfalt?”/ acum chiar nu ma mai tine absolut nimik nicaieri…

  • Ela says:

    Eu… as vvrea sa spun cit de mult mi-a placut ce-ai scris, dar … nu am cuvinte. Nu mai gasesc in minte nici un cuvint de cind am citit acest text si mi-am dat seama, intr-o fractiune de secunda, ca sufletul meu tinjeste si el sa aiba aceleasi trairi descrise de tine… FII in continuare, draga Nico, ca sa putem FI si noi, cind ne conectam la cimpul tau prin ceea ce scrii. P.S. Abia astept cursurile tale online!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*