AstroCafe Blog

Martisorul meu drag

March 4, 2014

Bucureşti-20140304-00089A trecut si 1 martie, o zi care pentru multi a devenit o corvoada in loc de bucurie. Mi-am amintit cum, cand eram in scoala generala, muream de nerabdare sa impart martisoare. Le asezam in ordine pe o foaie de hartie si le fixam cu ace in dreptul numelor celor care urmau sa le primeasca. Ma apucam cu o luna inainte, impreuna cu sora mea, sa numar martisoarele, sa le aranjez snururile, sa le selectez, sa cumpar, sa aleg ce si cui ii daruiesc. Faceam schimb cu sora mea, in masura in care ne lasa inima sa cedam vreo dublura sau ceva :) Altfel, fiecare tinea la propriul portofoliu, si-l apara cu dintii.

Furata de dorinta maturizarii si "seriozizarii", a modernizarii si intrarii "in randul oamenilor" cu valul, am renuntat intr-o vreme sa mai trimit felicitari din hartie, din acelea de le pui in plic si le trimiti prin posta, catre cei pe care nu-i poti intalni fizic si ti-s dragi, cu scrisul tau de mana pe ele, cu urarea si gandul tau declarat natural.

Dar mama, care e o traditionalista prin definitie, care a refuzat mereu tehnologia si tehnica moderna (daca nu stie cum sa inchida un televizor mai sofisticat, il scoate din priza), care se simte usor inhibata pana si in fata unui mesaj text primit pe telefon si prefera sa sune expeditorul decat sa-i raspunda in scris, m-a reeducat in acest spirit. Nu mi-a cerut sa-i trimit din nou felicitare ca pe vremuri, nici vreun apropo nu mi-a batut... Pur si simplu a facut-o ea. In fiecare an, de martisor, primesc in cutia postala (sau la usa), felicitare si martisor, cu urarile frumoase semnate de parintii mei, pentru copiii lor. Prima data cand am primit felicitare, nu mi-a spus nimic, si am fost atat de surprinsa si de induiosata, ca am luat plicul si l-am tinut la piept cateva secunde, cu lacrimi in ochi de drag.

Acela a fost momentul in care mi-am dat seama ca mi-e dor sa scriu pe o felicitare, de mana, si sa lipesc plicul, pentru a-l trimite impreuna cu gandurile si sentimentele mele frumoase, cuiva drag. Asa ca... de atunci, asta fac in fiecare an. Cel putin pentru familia mea. Gestul asta ma umple de bucurie si micsoreaza parca distanta fizica dintre noi.
Multumesc, mama draga!

1 Comment

  • emanuela says:

    Ar fi bine, incet, incet sa ne intoarcem la uman, la firesc, la om, la binele interior.

    Cu drag,

    P.S. Plasticele sunt pentru cei din plastic

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*