AstroCafe Blog

garden-chair-barbara-andolsekNu stiu daca am avut nevoie, dar stiu ca am primit in viata asta, pana acum, mai multe daruri cu forma de oameni dar cu esenta de iubire. Pana sa aflu ca acesti oameni si toate experientele nu fac decat sa ma conduca spre iubirea care sunt, care respira in mine si ma construieste dincolo de timp si spatiu, credeam ca oamenii care sunt sau vin in viata mea au sarcina de a-mi aduce si darui iubire. E drept, ei faceau asta, imi aratau asta, mi se aratau pe ei.

Unul din reperele profunde, o lectie de iubire in stare pura, a fost bunicul meu, tatal mamei mele. Desi a ramas in planul asta doar cativa ani din viata mea, el, cu tot ce-mi amintesc ca m-a facut sa simt, mi-a ramas ca o icoana in suflet. Este ca o baie de dumnezeire orice gand la el, orice intoarcere la momentele in care i-am stat pe genunchi si orice clipa in care cineva imi aminteste de el.

Cand a plecat din planul asta, eram inca mica. Si poate ca a fost un avantaj pentru mine, pentru ca nu apucasem inca sa ma deprind cu "arta" de a judeca. Nici cuvinte prea multe nu-mi amintesc, desi pesemne ca au fost multe care au circulat intre noi. In schimb, adesea imi amintesc tacerea. Si inima lui.

Avea un picior amputat, se deplasa cu ajutorul unui scaun. Si cea mai vie amintire pe care o am este dintr-o zi de vara, in care, stand in mijlocul curtii in scaunul lui, ma tinea in brate. Probabil aveam vreo 4 ani. Stateam pe piciorul sanatos. Si, din cand in cand, ma intreba daca nu vreau si eu sa merg la joaca, "la poarta", cu sora mea ci cu ceilalti copii. Si eu ii tot spuneam ca nu vreau sa plec de langa el si ca, daca a obosit sau il doare piciorul, pot sa ma asez in alta parte. El imi raspundea mereu ca nu a obosit si ca pot sa stau acolo oricat vreau eu.

Amintirea sentimentului pe care l-am trait intr-o anumita imprejurare face pentru mine mai mult decat milioane de cuvinte sau detalii materiale, fizice. Habar n-am cum arata el, cum aratam eu, ce detalii construiau tabloul acela, tot ce stiu e cum m-am simtit. Tot ce stiu cand ma gandesc la el, este imensa iubire pe care m-a invatat sa incep sa o primesc in mine si in viata mea. Fara cuvinte (mari), fara sa intentioneze vreodata sa ma invete ceva, fara sa ma ameninte, fara sa ma critice, fara sa ridice vreodata tonul, fara sa se straduiasca sa ma educe cumva... doar prin prezenta lui, prin linistea si dragostea lui, prin respectul pe care-l avea pentru toti oamenii si pentru viata, prin smerenia lui desi era un "om instarit" in sat, prin compasiune, bun simt, decenta si din nou dragoste.

Mai tarziu, am realizat cat de mare binecuvantare, cat de profunda, tamaduitoare si transformatoare a fost prezenta lui in viata mea. Cat de multe m-a invatat neinvatandu-ma nimic. Cat de mult m-a pregatit pentru calatoria mea. Si cat de mult din ce sunt si ce fac isi are radacinile si inspiratia in intalnirea cu el, atat de frageda dar atat de puternica. As putea scrie pagini intregi despre tot ce am realizat si cat am crescut interior, doar pentru ca el a fost in viata mea. As putea scrie necontenit despre cat inseamna el pentru mine si pentru toti oamenii pe care i-am intalnit ulterior. Experienta cu bunicul meu a devenit o celula in mine, o celula care a schimbat intreg angrenajul fiintei si vietii mele pentru totdeauna, fiind ghidul care ma aduce mereu, inapoi la iubire. Ne-am sincronizat in existenta asta doar cativa ani. Dar acesti ani sunt cat o eternitate.

Te iubesc, bunicule! Si iti sunt atat de recunoscatoare!

Sursa imagine: www.fineartamerica.com

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*