Nu stiu daca am avut nevoie, dar stiu ca am primit in viata asta, pana acum, mai multe daruri cu forma de oameni dar cu esenta de iubire. Pana sa aflu ca acesti oameni si toate experientele nu fac decat sa ma conduca spre iubirea care sunt, care respira in mine si ma construieste dincolo de timp si spatiu, credeam ca oamenii care sunt sau vin in viata mea au sarcina de a-mi aduce si darui iubire. E drept, ei faceau asta, imi aratau asta, mi se aratau pe ei.
Unul din reperele profunde, o lectie de iubire in stare pura, a fost bunicul meu, tatal mamei mele. Desi a ramas in planul asta doar cativa ani din viata mea, el, cu tot ce-mi amintesc ca m-a facut sa simt, mi-a ramas ca o icoana in suflet. Este ca o baie de dumnezeire orice gand la el, orice intoarcere la momentele in care i-am stat pe genunchi si orice clipa in care cineva imi aminteste de el.
Cand a plecat din planul asta, eram inca mica. Si poate ca a fost un avantaj pentru mine, pentru ca nu apucasem inca sa ma deprind cu "arta" de a judeca. Nici cuvinte prea multe nu-mi amintesc, desi pesemne ca au fost multe care au circulat intre noi. In schimb, adesea imi amintesc tacerea. Si inima lui.