AstroCafe Blog

Dragă părinte

February 12, 2013

Dragă părinte, copilul tău are nevoie să crezi în el. Mai mult decât are nevoie de bani, de grijă sau sfaturi. Nu are nevoie să faci lucrurile în locul lui, ci să-l provoci să le facă singur. Nu îl ajuta să faci tu alegerile, ci să-l îndemni să le facă după cum simte. Nu-i e de mare folos să-i netezeşti mereu drumul, ci să-i arăţi că are puterea de a se aşeza pe orice drum. Nu-i e util să-l critici mereu sau să-i dai tot felul de sfaturi despre cum ar trebui să fie, dar e inestimabil un cuvânt care îi dă putere şi îi aminteşte să aibă încredere în el. E incredibil câtă putere îi da iubirea ta.

Din experienţa sutelor de oameni ale căror poveşti le-am auzit, am constatat că mulţi dintre cei care încă îşi caută drumul, locul, bucuria în viaţă, păşind cu greu şi ezitare, sunt cei care nu au simţit susţinerea părinţilor. Şi nu vorbesc despre susţinerea materială, ci despre acea încredere de neclinitit pe care o transmiţi cuiva. Rădăcinile lor sunt şubrede şi nu-şi pot trage seva de acolo. Precum o plantă care, dacă nu are suficientă apă şi lumină de calitate, stagnează şi apoi se ofileşte, la fel un om care nu se bucură de aprecierea şi încrederea familiei, va depunde mult efort şi uneori prea mult timp pentru a se regăsi şi a-şi alege drumul potrivit.

Părinţii au avut şi încă mai au tendinţa de a proiecta asupra copiilor lor, toate fricile, ambiţiile lor trecute, aşteptările, orgoliile, pretenţiile. Ei îşi formează o anumită imagine despre copiii lor, despre cum "ar trebui" ei să fie. Apoi compară realitatea cu acea imagine şi, pentru că cele două nu se suprapun perfect, emit semnale subtile sau clare şi puternice, despre nemulţumirea lor. Astfel, mesajele pe care le primesc copiii sunt, adesea: "nu eşti unde ar trebui" (înseamnă, de fapt: "nu eşti unde aş fi vrut eu"), "mai ai de muncit să ajungi bine, să te realizezi" ("nu mi-ai demonstrat încă"), "nu faci bine cutare lucru" ("ceva nu e în regulă cu tine"), "drumul pe care l-ai ales nu te onorează, nu e pentru tine" ("drumul pe care ţi-l indic eu e cel bun"), "eu te sfătuiesc pentru că-ţi vreau binele" ("vreau să fiu liniştit, o fac pentru mine"), "am muncit mult ca tu să fii cineva" ("ai o datorie faţă de mine") etc.

Majoritatea copiilor simt şi primesc aceste mesaje, le inscripţionează în mintea lor şi ajung să se lase conduşi de ele în viaţă. Ajunşi adulţi, ei se comportă precum copiii care aşteaptă încă recunoaşterea, aprecierea şi aprobarea părinţilor, şi le caută apoi în toţi oamenii pe care-i întâlnesc. Ori asta le ia din putere şi îi face să se simtă insuficient de buni. Ca şi când niciodată nu-i destul ce sunt şi ce fac. Iar dacă nu se prind că sunt captivi într-un program care nu e al lor, rămân, uneori toată viaţa, în aşteptarea a ceva care să-i împlinească, a unor cuvinte care să-i motiveze, a unor circumstanţe care să le schimbe viaţa şi să-i facă mândri de ei. Şi se întâmpla să aştepte până la finalul vieţii...

Draga părinte, eşti cel care a facilitat venirea unui suflet aici, pe pământ. Aşa ai ales tu, nimeni nu te-a obligat. Sufletul acela nu vine de la tine, nu e al tău şi nu poţi decide ce drum să-şi aleagă. Sursa lui e Dumnezeu şi experienţa să pământeană este alegerea lui. Viaţa lui şi felul în care o trăieşte nu sunt responsabilitatea ta. Responsabilitatea pe care ţi-ai asumat-o este aceea de a mijloci venirea acelui suflet aici şi crearea spaţiului în care el să se vadă şi să se experimenteze. Iar pentru asta, e suficient să-l iubeşti şi să ai încredere mereu că Sursa lui e prezentă în tot şi toate, în fiecare parte din el şi în fiecare pas pe care-l face. Ajută-l doar să-şi amintească asta. Nu trăi în locul lui, ai grijă de drumul tău, e la fel de preţios al lui. Ai grijă de sufletul, corpul şi mintea ta. Nu încerca să te realizezi prin el, nu-i pune în cârcă dorinţele tale. Ai grijă ca manifestările tale să fie din şi în iubire, nu din egoism. În felul acesta, şi copilului tău îi va fi bine.

Dragă părinte, copilul tău, indiferent de vârstă, are nevoie să ştie că crezi în el şi că eşti acolo, indiferent ce alegeri face în viaţă. El are nevoie de iubire, nu doar când e în faşă sau când face primii paşi, ci şi după aceea. Indiferent unde merge, câţi ani are şi cu cine se însoţeşte. Indiferent ce drum alege în viaţa şi ce profesie îmbrăţişează, succesul său depinde, în mare măsură, de câtă încredere are în el. Iar asta tine, în mare parte, de câtă încredere a simţit că ai tu în el.

Unul dintre cele mai preţioase daruri pe care le poţi face copilului tău este să ai grijă de tine, de drumul tău. În loc să îi pui în cârcă dorinţele şi aspiraţiile tale, încercând să te realizezi prin el, oferă-i binecuvântarea de a trăi lângă un părinte împăcat cu el însuşi. Copilul tău nu este extensia ta, nu este un scop (de) atins numai bun de bifat în "condica" realizărilor tale, nu e un trofeu. El îşi are drumul său, iar tu ar fi bine (pentru amândoi) să te menţii pe al tău. Astfel, vei evita dezorientarea şi panica din momentul plecării lui de lângă tine. Vei evita înverşunarea, tristeţea, disperarea de a-ţi fi dat seama că nu ai avut o viaţă şi ai nevoie să-ţi construieşti una, în lipsa copilului. Căutând să fii împlinit prin tine însuti, vei fi demn şi împăcat la orice vârsta şi nu vei simţi nevoia niciodată să te agăţi de viaţa copilului tău, sufocându-l, condiţionându-l, presându-l şi aşteptând de la el să te facă fericit.

Dragă părinte, iubeşte-ţi copilul, mai ales atunci când ezită, greşeşte, se împotmoleşte. Aminteşte-i că-l iubeşti oricum. Şi aminteşte-ţi să te iubeşti pe tine!

Din inimă,

Nico

5 Comments

  • emanuela says:

    Foarte buna aceasta tema.

    ar trebui sa intelegem ca Bunul Dumnezeu nu ne binecuvinteaza cu copii pentru ca noi sa devenim niste dumnezei si ca “fara noi nu se poate” sau “vezi sa patesti si tu ca mine ca sa intelegi”, nu sunt sunt decat egoismul si raul pe care noi il facem copiilor nostri cu buna stiinta, pentru ca si ei trebuie sa sufere ca si noi.
    De aici proiectia si teama de a nu reusi.

    Bunul Dumnezeu ne binecuvinteaza cu copii pentru a ne indrepta si nu pentru a-i stramba pe ei dupa noi

    Cu drag

  • Anita says:

    Multumesc mult, Nico ! Am fost binecuvantata cu doi copii si le transmit necontenit iubirea mea. Sunt recunoscatoare pentru ca au ales sa vina in familia mea si pentru ceea ce invat de la ei. Mi-a lipsit sprijinul parintilor mei si increderea in mine am reusit cu greu sa o am. Deci, imi doresc sa simta fii mei, ca le sunt alaturi in tot ceea ce fac. Ii incurajez sa aiba incredere in ei, sa faca asa cum simt si sa traiasca cu respect si iubire.

  • cris says:

    Am citit cu lacrimi aceste randuri…

  • Nona says:

    Am 54 de ani si sunt prizoniera dorintelor si nemultumirilor mamei mele in ceea ce ma priveste. Acum nu mai vad nicio cale de a ma mai desprinde, de a ma elibera. Atat ea cat si tatal meu traiesc, in prezent, agonia neputintelor lor fizice, dar reprosurile si tensiunile dintre noi sunt din ce in ce mai mari. Locuiesc cu ei si port pe umeri responsabilitatea de a avea grija lor. Incerc sa inteleg si sa suport, dar frustrarile resimtite sunt greu de inabusit.

    Nu am fost niciodata casatorita si nici nu am putut avea viata mea personala. In spatele meu este un imens gol de afectiune si de iubire din partea tuturor, dar mai ales a mamei, ceeea ce imi da sentimentul de copil orfan dintotdeauna. Nu stiu daca voi reusi sa mai traiesc vreodata sentimentul de normalitate in viata asta…

    Multumesc mult, Nico, pentru acest eseu care a prins in frazele lui intreaga drama a sufletului meu!

  • crina says:

    O,da, adevarat este. Eu am trait o mica parte din ce marturiseste Nona, dar am constientizat tarziu si am reparat foarte putin, presupun, din deserviciile pe care mi le-am facut din necunoastere, in virtutea prejudecatilor care mi-au alimentat copilaria si adolescenta. Astfel, in relatia cu fiica mea am cautat sa evit “invataturile” pe care le primisem eu.
    Sunt profesor. La sfarsitul anului scolar, in ziua cu premierile, am auzit in apropiere comentariul unei mame al carei copil luase premiul I: “pana acum mi-a invatat foarte bine, n-am avut probleme cu el, sa vedem din clasa a V-a, ca o sa fie mai greu, sunt mai multi profesori…”. Tanara mama a enumerat cateva greutati pe care le va intampina copilul ei. Subliniati “mi-a invatat”. M-am intristat in sinea mea. Am incercat sa-i spun ceva care sa o linisteasca, dar stia atat de multe, incat am considerat ca nu era momentul unei dezbateri. Poate ca la toamna voi avea ocazia sa le amintesc parintilor ca valoarea copiilor nostri nu se afla in notele de zece pe care le vor primi, ca o nota mai mica poate fi uneori salvatoare prin faptul ca semnaleaza ca se intampla ceva etc. Cu ani in urma am constatat, intr-o toamna, ca ar fi bine ca la inceputul clasei a V-a sa se aloce un mare numar de ore pentru intalnirile cu parintii.
    Din nefericire exista si profesori care solicita raspunsuri folosind acelasi “mi”: spune-mi, arata-mi, explica-mi etc.
    Multumesc pentru ca, prin intermediul randurilor de mai sus, am gasit ceva din ce le spun si eu parintilor de la clasa mea si chiar mai mult.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*