AstroCafe Blog

1cc027e"Viata noastra oscileaza intre doua contradictii: datoria de a spune adevarul si necesitatea de a-l ascunde" (Tudor Arghezi)

Cum definim minciuna, ce este ea? Desigur, ca in cazul oricarui subiect, interpretarile sunt subiective, tin de perceptia fiecaruia, de limitele si credintele pe care le avem, dar si de un anumit grad de constienta. Exista minciuni care ne deranjeaza si minciuni cu care putem trai linistiti.

Aici insa ma voi referi la minciunile premeditate, cu scopul de a manipula, urmarind sa obtii ceva denaturand realitatea cu buna stiinta, in ochii si urechile celuilalt, un fel de a supravietui impartind minciuni in dreapta si in stanga, pana cand ajungi sa-ti consumi intreaga energie jongland cu propriile povesti, facand slalom printre ele, acoperind o minciuna cu alta ca sa nu fii descoperit. Ce obositor!

Inainte, cand identificam un astfel de "model" in preajma mea, sufeream, ma dadeam de ceasul mortii, luind totul personal si crezand ca e despre mine, ca e o ofensa directa si o lipsa de respect impardonabila. Mai mult, ma gandeam ca sigur eu sunt vinovata daca cineva face asta in raport cu mine.
Asta genera foarte multa atentie in relatiile cu ceilalti, o atentie dusa in zona de frica, apoi suspiciune din start, asteptarea ca oricine sa faca asta... Ajunsesem sa cred ca "toti ma vor rani la un moment dat", deci trebuie sa fiu prudenta. Ei bine, aceasta prudenta care trece de un prag al bunului simt, dupa parerea mea, inseamna inchidere, contractie, auto-cenzurare, neexprimare de sine, apoi lipsa bucuriei si iubirii.

Si am ales sa iau ceea ce spun si fac ceilalti, ca ceea ce sunt ei, raportandu-ma la acestia in consecinta. Nu plec de la ipoteza ca omul cu care vorbesc ma minte intentionat, il iau ca atare, il las sa fie, sa se exprime, ma raportez la ce spune ca si cand el este cuvantul lui si asta e tot. Nu am suspiciuni din start, las lucrurile sa curga. Si daca voi ajunge la un punct in care imi voi da seama ca face un joc al minciunii si manipularii, voi vedea atunci ce alegere voi face. Pana atunci, iau lucrurile ca atare.

Unii numesc asta naivitate si considera ca e mult mai mare probabilitatea de a fi ranit. Insa eu cred ca, atata vreme cat intelegi ca oamenii pot fi ce vor, ce aleg, iar tu la fel, nu exista nicio problema aici. Am alegere in permanenta. Prefer sa imi traiesc experienta, sa imi fie mie clar ce se intampla, sa ajung sa inteleg, ca apoi sa fac alegeri in cunostinta de cauza. Nu sa ma bazez pe scenarii, pe parerile celorlalti sau pe prezumtia de vinovatie. Nu mai vreau sa consider ca celalalt e vinovat din start, pentru ca apoi sa am ce construi in minte pentru a ma apara, ajungand invariabil sa-mi demonstrez teoriile si presupunerile.

Nu-mi mai bat capul cu tesaturile mincinoase din mintile altora, tocmai pentru ca eu pot alege sa merg mai departe, sa-i ocolesc la o adica, in timp ce ei vor ramane cu ei si cu ceea ce creeaza prin ceea ce aleg sa spuna si sa faca. In definitiv, igienta propriei minti si vieti este responsabilitatea fiecaruia. Fiecare isi are terenul propice de joaca, genereaza experiente in realitatea sa, are anumite rezultate.

Apoi, cu cat judecam mai aprig alegerea de a minti, cu atat mai mult ne vom intalni cu astfel de contexte si oameni. Asta pentru ca, nerecunoscand ca avem si aceasta optiune, toti, in orice moment, ca fiecare dintre noi minte mai mult sau mai putin, intr-o forma sau alta, nu putem recunoaste cand altii o fac cu noi. Cu alte cuvinte, e nevoie sa recunoastem ca exista aceasta posibilitate, ca uneori pare poate singura optiune buna pentru noi. Nu e nevoie sa si alegem s-o facem, ci doar sa recunoastem ca o putem face si chiar am facut-o. Astfel ne e mai usor sa recunoastem cand ceilalti o fac.

Totusi, cred ca nu minciunile celorlalti ne deranjeaza si ne dor, ci cele pe care noi insine ni le spunem in timp ce ei ne mint. De exemplu, pana ajungi sa recunosti ca cineva te minte, tu insuti te minti, in pofida semnalelor interioare, ca ti se pare, ca lucrurile nu stau asa cum intuiesti. Cand asteptarile sunt foarte mari, si dorinta noastra de a vedea doar ce este in acord cu implinirea lor este la fel de mare. Vedem doar ce vrem sa vedem. Altfel spus, nu vrem sa recunoastem adevarul interior, tocmai pentru a nu ne dez-iluziona, pentru a nu da drumul povestii pe care o cream in capul nostru apropo de celalalt. De asta ne ia ceva timp pana ne "prindem" cum stau lucrurile.

Apoi, cred ca in realitate nimeni nu TE minte pe tine, ci se minte pe sine. Si in final, fiecare isi are de trait rezultatele propriilor alegeri, cuvinte, fapte. In rest, avem atata treaba cu descoperirea minciunilor pe care ni le spunem, cu propria transformare si eliberare de inconstienta, incat cui ii mai ramane timp si energie pentru analiza minciunilor altora? :) Doar acelora care prefera sa se lasa distrasi, tocmai pentru a nu se confrunta cu ei insisi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*