E ora 5 dimineata,  iar eu sunt mai treaza decat rareori mi s-a intamplat. Si fericita ca nu trebuie sa ma uit la ceas, ca nu trebuie sa ajung nicaieri la o anumita ora si, in general, pentru ca nu am acel “trebuie” in minte.

Asta-seara (de fapt aseara, avand in vedere la ce ora scriu) am avut o intalnire cu o parte dintre fostii cursanti ai mei (“miraculosii”, cum imi place mie sa spun). Apropo, la Cafepedia, un loc foarte placut, pe care abia l-am descoperit.

A fost o seara grozava, ca de obicei cand organizam astfel de intalniri. Am ras, am povestit, am si dansat putin. Insa abia cand am ajuns acasa, aveam sa-mi dau seama ce s-a intamplat de fapt cu mine in seara/noaptea asta.

Mirela, o draga prietena, mi-a povestit despre o ideea extraordinara, aceea de a pleca impreuna cu 3 prietene, pentru 3 luni, in 5 tari din America de Sud. Asta implica demisii, renuntarea la locuintele unde stau cu chirie si asa mai departe…Stiu, nebunie curata, ar spune unii…Experienta fabuloasa, ar spune altii…si ma incadrez si eu aici.

M-a inspirat atat de tare entuziasmul cu care povestea despre traseu, despre ce-o sa vada, despre cum si-a asumat asta si cat de frica i-a fost, despre cat de fericita e ca e la numai un pas de a-si vedea unul dintre cele mai frumoase vise implinindu-se. Mi se pare un exercitiu extraordinar de iesire din zona de confort, de rupere a tuturor limitelor si ancorelor, atasamentelor…, de creare a unui spatiu in care creativitatea si noul pot sa apara, iar miracolele sunt posibile. Deh, ca tot m-am intalnit cu miraculosi!

Au mai fost cateva impartasiri, cel putin la fel de inspirante pentru mine, dar asta m-a marcat mai mult decat mi-am dat seama in acel moment.

Am ajuns acasa si am povestit sotului cu rasuflarea taiata tot ce auzisem. A fost de acord ca e extraordinar. Am intrat apoi pe blogul familiei de romani (Pouzet) care au fost intr-o calatorie in jurul lumii, cu copiii lor cu tot (3 la numar si mici toti), timp de 4 ani. O familie care intr-o zi a hotarat ca vrea sa scape din fortareata urbana si corporatista si sa traiasca experienta libertatii supreme. Aruncati si voi un ochi pe blogul unde au scris in timpul calatoriei, www.peicipecolo.com, si spuneti-mi ce credeti. Eu sunt fascinata! Inca o data mi se confirma ca poti face orice, oriunde si poti alege sa fii liber, cu conditia sa faci alegerea asta de-adevaratelea si nu doar sa te prefaci sau sa te plangi ca nu poti si e greu.

In timp ce frunzaream informatii de pe acel blog, mai povesteam cu sotul despre viata, libertate, limitele pe care oamenii si le impun, libertatea la care toti ravnim dar ne e frica sa ne-o daruim, desi avem tot dreptul si puterea de a o face. Despre mastile dupa care oamenii se ascund si despre cum isi innabusa dorintele cele mai curate si pline de iubire. Despre cum ar fi daca oamenii s-ar misca liber pe planeta, muncind de la distanta sau facand doar ce le place.

Si atunci s-a produs declicul in interiorul meu. Ultima parte a anului trecut m-am simtit foarte obosita, coplesita, devitalizata. Si dadeam vina pe program, pe faptul ca sunt foarte aglomerata. Asa era, dar simteam ca ceva imi ia din putere si nu reuseam sa vad ce.

Acum mi-e foarte clar. Anul trecut mi-am restrans cu buna stiinta gradele de libertate. Unele lucruri in care m-am implicat nu erau chiar ceea ce simteam, dar erau confortabile din anumite puncte de vedere, intelese si justificate de mintisoara mea. Sufletul meu cerea libertate, mintea nu si nu.

Mie mi-a placut mereu sa fiu un om liber, atat cat m-am priceput si am inteles. Sa fac ce simt, cand simt, daca simt.

De aceea, dintr-odata, mi-a venit, mi s-a aratat, spuneti cum vreti, ca lipsa de putere se datora faptului ca eram subjugata de ancorele pe care le-am creat. Un contract, un birou, un ceva “ce trebuie facut”, fie ca vreau sau nu, fie ca sunt odihnita sau nu, fie ca ma inspira sau nu.

M-am prins ca ceea ce vreau pentru mine din acest moment este sa evit orice fel de atasament. “Biroul MEU”, “locul MEU de munca”, “casa MEA”. Sa-mi dau completa libertate de miscare, chiar daca asta presupune niste renuntari. Sa le am eventual, dar fara a fi atasata de ele. Sa ma bucur de ce fac. Mai bine zis sa fac ce ma bucura. Sa renunt sa ma leg de lucruri, manata de iluzia sigurantei si confortului. Sa scriu cartea pe care simt din toata inima sa o scriu, sa dansez mai mult, sa ies mai mult cu prietenii, sa calatoresc, sa-mi tin seminariile, sa fiu intr-o comunicare mai stransa cu oamenii, sa ma ocup mai mult de site, sa creez tot felul de alte lucruri pe care le tin de mult timp in interior, sa-mi iau un rucsac in spate uneori si sa ma urc intr-un avion sau in masina, fara sa stabilesc destinatia dinainte, sa descopar locuri frumoase, care au fost mereu langa mine, dar nu le-am vazut, pentru ca eram prea ocupata, sa descopar lumea cu alti ochi, pur si simplu cautand ceainarii si cafenele unde sa scriu sau sa stau sa privesc oamenii, sa renunt la ideea de a avea un loc fix in care sa-mi desfasor activitatea, doar pentru ca asa “e bine”, “asa se face” sau “asa e civilizat si de impact”.

Sa renunt sa fac lucruri “ca sa ceva…” sau “pentru ca ceva…”. Sa le fac doar daca vreau si imi doresc cu adevarat. Pentru ca STIU ca se poate, pentru ca mi-a iesit ori de cate ori am facut-o.

Declar aceasta noapte un moment de gratie, de inspiratie divina! Multumesc din tot sufletul, Mirela! Nu stii niciodata cine e maestrul de fapt. Acum tu mi-ai fost maestru. Ai fost clopotelul care a trezit creativitatea din mine! Iti multumesc! Multumesc Doamne, ca mi-ai dat inspiratia de a organiza aceasta intalnire si de a ma privi in felul asta! Multumesc, Cornel! Multumesc tuturor! Iubesc schimbarea! M-am nascut pentru ea!