Vânătoarea iubirii

Autor: AstroCafe.ro - joi, 02 martie 2017, 14974 vizualizari
origin

În mitologia greacă există o poveste legată de Artemis, zeiţa vânătorii. Artemis era zeiţa supremă a vânătorii, căci ea ştia să vâneze fără nici un efort.

Ea îşi putea împlini foarte uşor nevoile şi trăia într-o armonie perfectă cu pădurea. Toate vietăţile din pădure o iubeau pe Artemis, şi considerau că a fi vânat de ea este o adevărată onoare. Artemis nu părea să vâneze vreodată. Tot ceea ce îşi dorea venea direct la ea. Aşa se explică de ce era cea mai bună în arta vânătorii, dar pe de altă parte ea însăşi era o pradă foarte dificilă. Forma ei animală era aceea a unei căprioare magice, aproape imposibil de vânat.

Artemis trăia într-o armonie perfectă cu pădurea, până când într-o zi regele i-a dat o poruncă lui Hercule, fiul lui Zeus, aflat în căutarea propriei sale transcendenţe. Porunca era ca Hercule să vâneze căprioara magică a Artemisei. Hercule nu a refuzat, căci el era fiul neînvins până atunci al lui Zeus. El s-a dus aşadar în pădure să vâneze căprioara. Aceasta l-a văzut pe Hercule, dar nu s-a temut de el. Ea l-a lăsat pe Hercule să se apropie de ea, dar când acesta a încercat să o captureze, a fugit. Singura şansă a lui Hercule de a prinde căprioara era să devină un vânător mai bun decât Artemis.

El l-a chemat în ajutor pe Hermes, mesagerul zeilor, cea mai rapidă fiinţă din univers, şi l-a rugat să îi împrumute aripile sale. Acum Hercule era la fel de rapid ca şi Hermes, şi în curând prada cea valoroasă se afla în mâinile sale. Vă puteţi imagina reacţia Artemisei. Fusese vânată de Hercule, şi evident că dorea să se răzbune. Dorea să-l vâneze la rândul ei pe Hercule, şi a făcut tot ce i-a stat în puteri să-l captureze, dar între timp, Hercule devenise el însuși cea mai dificilă pradă între toate. Hercule era perfect liber, şi oricât de mult a încercat, Artemis nu a reușit să-l captureze.

Artemis nu avea nevoie de Hercule. Ea a simțit o nevoie puternică de a-l avea. Dar totul nu era decât o iluzie. Ea a crezut că s-a îndrăgostit de Hercule şi l-a dorit pentru ea. Singurul gând care i-a mai rămas în minte a fost acela de a pune mâna pe Hercule, iar pe măsură ce acest gând se transforma într-o obsesie, ea şi-a pierdut fericirea. Artemis a început să se schimbe. Nu mai era în armonie cu pădurea, căci acum vâna pentru plăcerea de a prinde prada. Artemis şi-a încălcat propriile reguli şi a devenit un prădător.

Animalele au început să se teamă de ea; întreaga pădure o respingea, dar Artemisei nu-i păsa. Ea nu mai vedea adevărul, căci nu se mai gândea la altceva decât la Hercule.

Hercule avea multe sarcini de îndeplinit, dar câteodată se mai ducea în pădure să o viziteze pe Artemis. De fiecare dată când făcea acest lucru, Artemis făcea tot ce-i stătea în puteri pentru a-l captura. Atunci când era împreună cu Hercule ea era extrem de fericită, dar ştia că el urma să plece, aşa că a devenit geloasă şi posesivă. Atunci când Hercule pleca de lângă ea, suferea şi plângea. Îl ura pe Hercule, dar îl şi iubea totodată. Hercule nici nu bănuia ce se petrecea în mintea Artemisei; el nu şi-a dat seama că ea îl vâna. Mintea lui nu putea să accepte că şi el ar putea fi o pradă.

Hercule o iubea şi o respecta pe Artemis, dar nu acest lucru îl dorea ea. Artemis dorea să-l controleze, să îl vâneze aşa cum face un prădător. Evident, toată lumea din pădure a observat diferenţa, mai puțin ea.

Ea a rămas convinsă că este zeiţa supremă a vânătorii.

Nu şi-a dat seama că a căzut. Nu a realizat că pădurea s-a transformat dintr-un paradis într-un iad, căci odată cu ea au căzut şi ceilalţi vânători; au devenit cu toţii prădători.

Într-o zi, Hermes şi-a asumat forma unui animal, şi tocmai când Artemis era pe punctul de a-l distruge, el a redevenit zeu, iar ea şi-a redescoperit înţelepciunea pierdută. Hermes i-a dat astfel de înţeles că a căzut.

După ce şi-a recăpătat conştiinţa de sine, Artemis s-a dus la Hercule să-şi ceară iertare. Cauza căderii ei fusese importanţa de sine. În timp ce vorbea cu Hercule, ea şi-a dat seama că nu-l ofensase niciodată, căci el nu ştia ce se petrecea în mintea ei. Apoi, Artemis a privit în jur şi a văzut ce făcuse din pădurea ei dragă. Şi-a cerut iertare de la fiecare floare şi de la fiecare animal, şi a redescoperit astfel iubirea.

Si astfel, Artemis a redevenit zeiţa supremă a vânătorii.

V-am spus această poveste pentru a scoate în evidenţă faptul că noi toţi suntem vânători, dar simultan suntem şi o pradă. Ce anume vânăm? Noi vânăm tot ceea ce ne poate satisface nevoile. Atunci când mintea se identifică cu trupul, aceste nevoi sunt foarte iluzorii şi de cele mai multe ori ele nu pot fi îndeplinite. Atunci când vânăm nevoile ireale ale minţii, noi devenim prădători, căci vânăm ceva ce nu avem cu adevărat nevoie.

Oamenii vânează iubirea. Ei simt nevoia să facă acest lucru deoarece sunt convinşi că iubirea le lipseşte. Nedându-şi seama că iubirea există în inima lor, ei o vânează la alte persoane, deşi acestea sunt la fel ca ei, inconştiente de iubirea din inima lor. Nimeni nu se iubeşte pe sine, deci cum ar putea ei să iubească pe altcineva? Oamenii îşi creează astfel o nevoie foarte mare, care nu este reală, şi continuă să o vâneze, dar în locuri greşite, căci nici ceilalţi oameni nu au iubirea pe care o caută ei.

Când a devenit conștientă de căderea ei, Artemis a redevenit cea care fusese, căci ceea ce căuta ea se afla deja în interiorul ei. Acelaşi lucru este valabil pentru noi toţi, căci noi suntem precum Artemis după cădere şi înainte de mântuire. Noi vânăm iubire.

Vânăm dreptate şi fericire. Îl vânam pe Dumnezeu, dar Dumnezeu se află în interiorul nostru.

Don Miguel Ruiz

Sursa: Arta de a iubi - Editura MIX

Imagine:http://www.artrushgallery.com

iubire fericire dumnezeu
Primeste zilnic horoscopul si noutatile pe e-mail!
Comentarii

Astro Shop

Cele mai noi articole