Teama

În anumite circumstanţe, instinctul este un bun povăţuitor, în altele însă nu. În vremurile când omul se afla încă într-un stadiu foarte primitiv, foarte aproape de condiţia de animal, instinctul era cel mai bun sfetnic al sau; dar de când, graţie dezvoltării creierului sau, a atins un nivel superior, el a început să capete şi alţi ghizi; raţiunea şi inteligenţa, care sunt acum sfătuitorii pe care trebuie să îi asculte. Ceea ce în trecut era acceptabil sau chiar bun, în prezent nu mai este admisibil. Să luăm de exemplu teama.

Pentru animale, frica este un ghid foarte bun: ea le salvează, prin ea ele învaţă. Dar omului nu-i mai este permis să se teamă. De aceea rolul Iniţierii a fost dintotdeauna acela de a învaţă omul să învingă frica. Încercările îngrozitoare la care erau supuşi discipolii în Sanctuarele antice nu aveau adesea alt scop decât acela de a-i obliga să-şi învingă această frică moştenită de la regnul animal.

Nu s-a găsit un alt remediu mai bun împotriva fricii decât dragostea: dacă iubiţi nu va mai este frică. Ştiinţa este şi ea eficientă dar nu în aşa măsură ca dragostea, pentru că dragostea, ca şi frica, aparţine tot de domeniul instinctelor şi este mai uşor să stăpâneşti un instinct cu un alt instinct decât prin ştiinţă sau raţiune. Câteodată se poate întâmpla ca raţiunea să atenueze frica dar rezultatul nu este de lungă durata şi nici prea sigur. În timp ce, dacă atingeţi inima cuiva, el se va arunca în foc pentru voi. Dacă o femeie va vedea un necunoscut în pericol, poate că va ezita să înfrunte riscurile pe care le poate întâmpina salvându-l, dar dacă în pericol este propriul ei copil, ea se va repezi să-l salveze fără a mai sta pe gânduri. La fel, o fată temătoare nu va traversa niciodată noaptea un cimitir, dar dacă trebuie să o facă pentru a-şi întâlni iubitul, o va face fără nici un fel de ezitare. Dragostea este aceea care îi da curaj.

În alte cazuri, cunoaşterea poate fi într-adevăr o armă contra fricii. V-aţi rătăcit într-o pădure şi nu cunoaşteţi drumul; e normal să vă fie frică; dar dacă ştiţi cum să vă orientaţi, dacă aveţi o lampa, mergeţi fără să va temeţi. Întotdeauna ne este teamă de ceea ce nu cunoaştem, de ceea ce nu ştim cum să folosim: ca şi animalele cărora le este teamă de foc, sau primitivii care tremurau în faţă forţelor naturii, neştiind ce sunt ele. Acum că oamenii au ajuns să îmblânzească aceste forţe, ei lucrează în centrale termice sau nucleare acţionând liniştiţi un buton sau altul, deschizând un robinet, fără a se teme, căci ştiu ce şi cum să manipuleze. Dar cineva care nu este în temă, bineînţeles că se va teme să facă orice manevră.

Omul cultivat, omul civilizat nu se mai teme deci de forţele naturii…  dar în schimb se teme de nevastă, de vecini, de şefi, de boală, de sărăcie, de moarte şi mai ales de ceea ce spun ceilalţi despre el. Poate că el nu se teme nici de Dumnezeu şi nici de Diavol, dar tremură de frica opiniei publice, şi este în stare să sacrifice totul pentru ea.

Există multe faţete ale fricii pe care omul civilizat nu a fost încă în stare să le învingă, căci frică este un instinct înrădăcinat adânc în sufletul omenesc; el trebuie să ducă o lupta îndelungată pentru a o învinge. Frică îmbracă forme diferite; o gonim într-o parte, ea apare în altă…

Omram Mikhael Aivanhov

Sursă: Alchimia spirituală: căutarea perfecţiunii – Editura PROSVETA
Imagine: devianart.net