Descoperirea ostilităţii

Cei mai mulţi dintre noi nu sunt conştienţi de cât de implicaţi sunt în nemulţumire şi cât de mult ne conduce ea viaţă. Pentru a îndrepta lucrurile în lumea asta şi a permite iubirii să ocupe locul pe care-l merită, în centrul vieţii noastre, este necesar să punem starea de ostilitate în deplina lumina a conştiinţei. Este necesar să recunoaştem cât de mult ne ajutăm de vrajbă şi să înţelegem de ce. Trebuie să vedem cum acţionează ostilitatea şi ce funcţie îndeplineşte. În acest fel începem să o dezvăluim, deschizând colţul întunecat şi strâmt pe care-l ocupă în noi. Şi aşa începem să îndepărtăm murdăria de pe fereastră inimii, pentru ca lumina clară a iubirii să poate intră înăuntru mai puternic.

Ostilitatea îşi are rădăcinile în suferinţa veche de a nu fi iubiţi pe deplin şi în frustrări legate de incapacitatea de a îndrepta acest lucru. Odată stabilite, durerea şi frustrarea devin ca un virus ascuns adormit în sistemul nostru nervos, gata să izbucnească în momentul în care cineva se uită urât la noi. Iată ce determină toate “erupţiile” emoţionale care ne afectează relaţiile.

Aşadar, mai degrabă decât să concluzionăm că fiinţele umane sunt fundamental beligerante, trebuie să înţelegem exact de ce ne agăţăm de aceste nemulţumiri care stau la baza tuturor actelor noastre de agresivitate. Este limpede că a păstra în minte ceea ce ne-a rănit în trecut este un mecanism de supravieţuire, un mod de a ne asigura că nu ne va mai lua din nou prin surprindere. Mintea care păstrează suferinţă este că o santinelă care lucrează cu normă întreagă şi ne păzeşte, fiind tot timpul atentă la ameninţările emoţionale din partea altor persoane. Pe scurt, nu vrem să fim răniţi din nou, cum am fost înainte.

Cel mai adesea, santinela patrulează şi noi nici măcar nu suntem conştienţi de asta. Dar când cineva ne ameninţă, ne neglijează, ne ignoră sau ne răneşte, alarma se declanşează. Pe măsură ce alarma ne parcurge sistemul nervos, determină creşterea în noi a emoţiilor. Şi atunci trecem la o manevră agresivă sau defensivă – furie, învinuiri, atacuri, retragere sau fugă – pentru a îndepărta ameninţarea.

Un simptom mai puţin dramatic şi mai des întâlnit de ostilitate în acţiune este tendinţa noastră perpetuă de a-i judeca pe alţii. Aţi observat vreodată câte gânduri de judecare sau învinuire vă trec prin minte înfiecare oră a fiecărei zile? De obicei, ne este greu să fim conştienţi de cât de mult îi judecăm pe ceilalţi dacă nu ne liniştim şi nu ne observăm mintea cu mai multă atenţie. Primele cuvinte spuse de un adolescent de optsprezece ani pe care-l cunosc, ca o concluzie la prima sa retragere în meditaţie, au fost: “Nu mi-am dat seama niciodată cât de mult îi judec pe ceilalţi!”

De ce toate aceste judecaţi? A-i judeca pe ceilalţi este un mod de a ne simţi superiori, pentru că ne punem pe noi deasupra lor. Totuşi, de ce am avea nevoie să ne simţim superiori, dacă în adâncul sufletului nu ne-am simţit inferiori într-un fel sau altul şi nu am încercat să compensăm acest lucru? Judecându-i pe ceilalţi, simt că am dreptate şi mă simt superior, ceea ce mă apară de respingerea şi judecăţile lor. Judecându-i pe ei, le neutralizez puterea asupra mea. Aşadar, vedem aici din nou “rana în acţiune”. Prin judecarea şi condamnarea celorlalţi încercăm să evităm durerea şi teama de a nu ne simţi iubiţi.

Astfel, judecăţile noastre sunt dobânzi pe care le primim încontinuu la investiţia noastră în ostilitate. Din nefericire, toate acestea ne privează de posibilitatea de a trăi în prezent, singurul loc unde putem avea parte de adevărata iubire şi fericire. Mintea care scanează mediul înconjurător de ameninţări, insulte şi lucruri care nu ne plac ne menţine nervoşi şi tensionaţi, împiedicându-ne să ne deschidem şi să lăsăm iubirea să pătrundă în noi.

John Welwood

Sursă: Iubiri perfecte, relaţii imperfect – Editura Cărţile Elena Francisc
Imagine: devianart.net