Când îl descoperi pe Dumnezeu în oameni, viața își uită amarul...

Autor: Alina Albert - vineri, 21 iulie 2017, 5581 vizualizari

Suntem șapte frați. M-am născut printre ultimii și am găsit-o pe mama destul de plictisită de atâția copii. La mine se cam terminase și răbdarea și afecțiunea ei. Copilăria mi-am petrecut-o într-un sat, undeva în inima săracă a Moldovei. Când prietena mea, olteancă, crescută în sărăcie și comunism, ca și mine, îmi povestea că foamea o împingea să iasă la șosea ca să facă cu mâna mașinilor străine, eu îi răspundeam că doar la avioane puteam să fac cu mâna, căci era sărbătoare dacă trecea o mașină străină pe la noi prin sat.

Sunt artist. Pictez. Am terminat UnArte. Pe lângă pictură, lucrez de mai bine de zece ani în televiziune. Acolo sunt doar fata de la machiaj. Multe vedete au trecut prin mâinile, pudrele și pensulele mele. Habar nu au că eu le pictez sufletul pe față. Fiecăruia. Încerc să-l văd pe Dumnezeu în ei și când îl găsesc, machiajul iese perfect. Pentru că Dumnezeu ne-a făcut perfecți, dar uneori uităm și îi pângărim creația.

Am luat un start greoi în viață. Despre copilărie nu-mi amintesc cu plăcere. Am fost un copil exploatat. Mama, săraca, nu știa prea multe. Așa a fost crescută și ea, așa ne-a crescut și pe noi. Școala nu era importantă. Treburile casnice erau ținta supremă. Ne punea să muncim de mici. Trebuia să avem grijă de animale și de casă. Nu-mi amintesc să fi purtat vreodată haine noi, tot ce primeam erau hainele surorilor mele mai mari. Când prindeam hârtie și creioane, parcă îl apucam pe Dumnezeu de picior! Nu aveam prea mult timp să desenez, trebuia să muncesc!

La vârsta de șaisprezece ani, disperată să scap de muncile de acasă, m-am angajat la o brutărie, în sat. Am fugit de dracu’ și am dat de ta-su! Munceam optsprezece ore pe zi, alături de alți amărâți, vai de capul lor, ca și mine. Patronii, văzând că suntem mână de lucru ieftină și docilă nu mai aveau rușine și frică de Dumnezeu. Aveam o singură zi liberă pe săptămână. În rest, munceam zi lumină, pe un salariu de mizerie. Din prima leafă, sfătuită de mama, m-am dus la Suceava în bazar și mi-am cumpărat de toți banii plapumă și perne pentru zestre!… Nu îndrăzneam s-o supăr sau s-o contrazic pe mama. Îmi doream atât de mult atenția și afecțiunea ei încât, nici nu conta că nu aveam decât două rochii și sandalele rupte, câtă vreme o vedeam pe ea privind mulțumită la mormanul de pânză de calitate îndoielnică, garanția faptului că momentul plecării din casa ei se apropia.

M-am îmbolnăvit după ce am muncit 72 de ore fără pauză. Adormeam pe sacii de făină, tremuram, amețeam, dar nimeni nu s-a sinchisit de mine până în când nu am căzut lată pe cimentul rece. Acela a fost momentul în care mama a realizat că mai are un copil: pe mine. De atunci și-a schimbat comportamentul. A devenit mai blândă, mai atentă. Nu m-a mai pus la muncă până în ziua de astăzi. Nu știu cât am zăcut în spital. Cert este că nu credeam că-mi voi reveni vreodată.

Nu știu nici cum m-am făcut bine. Într-o zi mi-au dat drumul acasă. Peste câteva luni, mama a strâns o brumă de bani și m-a trimis la Iași să fac un curs de coafură, să am și eu o meserie. Îmi plăcea ce făceam. Am început să coafez mirese. Erau mulțumite. Mă recomandau. Nu câștigam nimic. Mi-era rușine să le iau bani. Fusesem învățată că munca mea nu valorează nimic.

Apoi m-am îndrăgostit. Doar că el s-a însurat cu alta. M-a chemat s-o aranjez în ziua nunții lor. Am aranjat-o așa, cu sufletul înlăcrimat. A doua zi m-am suit în primul tren spre București.

Îmi doream să plec cât mai departe de el și de tot. Unul dintre puținele momente care îmi înseninau viața în satul meu natal erau serile în care se difuza emisiunea “Din dragoste” cu Mircea Radu. Din păcate ai mei nu aveau cablu tv și eram nevoită să-o urmăresc prin vecini. Aflată în tren spre București în mintea mea se derulau scenarii televizate în care bărbatul de care eram îndrăgostită venea spășit cu un buchet imens de flori la “Din dragoste”, spunându-mi că îi pare rău și cã eu sunt adevărata lui mare iubire. Iar eu îi zâmbeam triumfătoare de lângă Mircea Radu!

Realitatea Bucureștiului m-a izbit brusc atunci când am ajuns să locuiesc în gazdă într-o zonă mărginașă din Chitila. M-am angajat la un coafor de mâna a doua, dar îmi plăcea. Patronul era un om bun și înțelegător. Este adevărat că și clientele se cam băteau pe mine! Singurul inconvenient era că trebuia să străbat un teren viran, unde sălășluiau haite mari de câini, ca să pot ajunge de la gazda mea la locul de muncă!

Viața mi s-a luminat atunci când am ajuns pe platourile unde se filma “Din dragoste”. Nu, nu mă dusesem să-i declar iubire veșnică celui pe care credeam că îl iubesc! Nici vorbă să am așa curaj. Dar m-am dus pe post de aplaudac. Lumea mea mică, de fată venită de la țară, a apus pentru totdeauna în fața reflectoarelor și a mirajului televiziunii. Numai simplul fapt că mă aflam în gradenă și puteam să asist pe viu la poveștile pe care le vedeam doar la televizor, mă făcea să mă simt și eu cineva.

Norocul mi-a surâs atunci când au avut nevoie de personal la machiaj. Îmi făcusem prieteni acolo și s-a aflat cu ce mă ocup. M-au chemat să dau o probă. Mi-am făcut treaba bine. Atât de bine că cei din echipa de filmare mi-au oferit un contract de angajare! Nu îmi venea să-mi cred ochilor. Am abandonat coaforul din Chitila și m-am mutat într-un bloc cu bulină roșie, alături de alte trei fete, fix în buricul târgului, la Uniirii, la fântâni. Patronul s-a bucurat pentru mine, deși pentru el era o pierdere evidentă. A fost primul angajator care s-apurtat omenește și care m-a respectat ca ființă umană.

Îmi amintesc că atunci când l-am machiat prima dată pe Mircea Radu, îmi tremurau mâinile și îmi tot scăpau burețeii pe jos. Mircea m-a plăcut și m-a protejat ca pe o soră mai mică. M-a încurajat și m-a făcut să mă simt valoroasă și apreciată. Prima dată în viața mea când am ieșit din țară a fost cu caravana “Din dragoste”, la Veneția. Păi mi-aș fi imaginat eu vreodată în viețișoara mea că voi mânca zacuscă din același borcan cu Mircea Radu, doar pentru că eram singurii din echipă care țineam post?!

Dumnezeu mi-a trimis oameni buni care m-au ajutat să mă ridic și să am țeluri. Vedetele mă iubeau. Mi-am dat seama că vreau mai mult și pot mai mult. Am început să pictez. Cum aveam puțin timp liber, cum pictam un tablou. Nu mă mai certa nimeni că făceam asta. Apoi am vrut să-mi termin liceul. Și am reușit. Voiam mai mult. M-am înscris la facultate. Și am reușit, la stat, fără taxă! Nu știu dacă vă imaginați ce mult înseamnă pentru mine că am intrat la buget, alături de alți studenți care avuseseră un parcurs școlar lin, fără întreruperi. Adevărul este că mi-a plăcut întotdeauna școala. Prindeam repede și țineam minte tot ce învățam. Ar fi fost o nedreptate uriașă să rămân cu zece clase. Am terminat facultatea. Am făcut master. Am participat la expoziții. Am plâns în ziua în care, câteva dintre tablourile mele, au fost selectate împreună cu cele aparținând celor mai buni absolvenți și expuse lângă tablorile lui Tonitza, Ciucurencu și Luchian. Mi se părea ireal. Am avut parte de cei mai buni profesori și am avut norocul să mă iubească. Dar și eu pe ei!

Când îl descoperi pe Dumnezeu în oameni, viața își uită amarul și lumea pare mult mai bună și mai frumoasă decât este ea în linii generale.

Povestea Mariei a fost scrisă și publicată în cartea "Șansa". Autor: Alina Albert

Foto de pe pagina de facebook a Mariei Jarda https://www.facebook.com/jarda.maria?fref=ts

 

Primeste zilnic horoscopul si noutatile pe e-mail!
Comentarii

Astro Shop

Cele mai noi articole