Singuratatea, pentru unii dintre noi, este una dintre cele mai grele poveri. O percepem adesea ca pe o pedeapsa pe care o primim, pentru ca “nu suntem indeajuns de buni” sa meritam compania cuiva sau sa fim acceptati intr-un colectiv. In piramida lui Maslow, nevoia de a fi “integrati” intr-un anumit colectiv se afla la mijlocul nevoilor unui individ. Daca ne oprim la ea, ramanem ancorati intr-o realitate care nu este sanatoasa evolutiei noastre, nu vom ajunge sa atingem cele doua nevoi din varful piramidei: recunoasterea si realizarile.

Ce se intampla, de fapt, in momentele de singuratate? Ne confruntam intr-un mod dureros cu propria noastra fiinta. Ne punem intrebari de genul: Ce imi lipseste? Cu ce gresesc? Unde gresesc? Nu arat indejauns de bine? Si continuam sa cautam raspunsuri in exteriorul nostru, raportandu-ne la celalalt sau la cei aflati in grupul in care am vrea sa intram. Si incepem sa ne faurim niste masti fantastice care sa corespunda acelor “sabloane” pe care ni le imaginam ca fiind esentiale pentru acceptare.

Percepem singuratatea ca fiind ceva care ne aduce lipsuri. Si punem atat de tare accentul pe aceste lucruri, incat, atunci cand suntem acceptati de o anumita persoana sau un anumit colectiv, devenim singuri “in doi” sau “in grup”. Pentru ca am uitat de noi. Ne-am pierdut in procesul de ”fabricatie” al unui nou EU!

Exista o treapta superioara, ca vibratie, a singuratatii, si anume solitudinea.
Solitudinea este o stare a sufletului care cere uneori sa-si refaca structurile, sa se reconfigureze dupa o perioada de acumulat experiente. Solitudinea, traita in starea de obseravtor a propriei evolutii, are capacitatea fantastica de a transforma interiorul nostru emotional, de a intelege desfasurarea evenimentelor si experientelor prin care tocmai am trecut. Solitudinea este o stare de reverie care da sufletului si spiritului capacitatea de a renaste, de a se regasi in alte forme, in alte grade de vibratie interioara, de traire emotionala.

La baza, singuratatea si solitudinea sunt aceeasi energie. Acest lucru il confirma si defintiile date in dictionare. Forma pe care o dam face diferenta.
Un calugar aflat in pustie, intrebat cum poate trai in singuratate, ar raspunde, probabil, in modul cel mai firesc posibil: “Dar sunt inconjurat de atata bogatie! Cum as putea sa fiu singur?!”

Si usor-usor, mintea mi se indreapta catre Marii Initiati ai lumii, care si-au trait Iluminarea aflati intr-o stare de solitudine. Pentru ca in acele moment, au reusit sa dea la o parte, unul cate unul, straturile credintelor lumesti, pentru a-si redescoperi Esenta. Ei nu au fost niciodata singuri, pentru ca invataturile si le-au luat si din natura, din starea de observator lucid al evenimentelor din jurul si din interiorul lor.

Poate cea mai frumoasa parabola a solitudinii este cea pe care Eminescu a transpus-o in poezia “Singuratate”. Fara a-mi propune sa fac un comentariu la aceste versuri, va invit sa cititi si sa vizualizati urmatoarele:

"Cu perdelele lăsate,
Şed la masa mea de brad,
Focul pâlpâie în sobă,
Iară eu pe gânduri cad.

Stoluri, stoluri trec prin minte
Dulci iluzii. Amintiri
Ţârâiesc încet ca greeri
Pintre negre, vechi zidiri,

Sau cad grele, mângâioase
Şi se sfarmă-n suflet trist,
Cum în picuri cade ceara
La picioarele lui Crist.

În odaie prin unghere
S-a ţesut păinjeniş
Şi prin cărţile în vravuri
Umblă şoarecii furiş.

În această dulce pace
Îmi ridic privirea-n pod
Şi ascult cum învelişul
De la cărţi ei mi le rod.

Ah! de câte ori voit-am
Ca să spânzur lira-n cui
Şi un capăt poeziei
Şi pustiului să pui!

Dar atuncea, greeri, şoareci,
Cu uşor-măruntul mers,
Readuc melancolia-mi,
Iară ea se face vers.

Câteodată... prea arare...
A târziu când arde lampa,
Inima din loc îmi sare
Când aud că sună cleampa...

Este Ea. Deşarta casă
Dintr-o dată-mi pare plină,
În privazul negru-al vieţii-mi
E-o icoană de lumină.

Şi mi-i ciudă cum de vremea
Să mai treacă se îndură,
Când eu stau şoptind cu draga
Mână-n mână, gură-n gură."

Andreea Talmazan

andreea.talmazan@astrocafe.ro

Comentarii

1. diverse de Ina, din 29/01/2010
am simtit singuratatea iar acum, dupa cele citite, constientientizez solitudinea si faptul ca devin pe zi ce trece mai puternica :)

2. Ce te faci..? de Mada, din 29/01/2010
E foarte adevarat ce ai spus si ma regasesc foarte mult in descriere. Insa... pot sa-ti spun ca uneori nu imi doresc sa fiu singura, uneori imi doresc. Oare n-avem toti existente ondulatorii? Putem sa fim liniari tot timpul?

3. Solitudinea de andreeatalmazan, din 29/01/2010
Singuratatea aleasa in mod constient are si ea aspectele sale. Solitudinea este o stare de a fi si de a simti. Este ceva peste puterile noastre de a alege constient. Cand esti singur atunci cand nu vrei sa fii singur, am putea traduce astfel: sufletul iti cere o stare de solitudine pentru a asimila experientele traite si de a putea sa te reconstruiesti.
Solitudinea nu pleaca din cap, pleaca din interiorul profund al fiintei.
Iubirea nu o traiesti cu capul ci cu inima. Asa si solitudinea :)

Adauga comentariul tau

(toate campurile sunt obligatorii)
Nume E-mail

Introduceti codul afisat in dreapta

Subiect

Comentariu